Viitorul sună topless

Fiind puţin cam snobi şi uşor aroganţi faţă de restul lumii, europenii au obiceiuri costisitoare şi au manifestat secole de-a rândul un monstruos dezinteres în privinţa risipei. S-a consumat mult pentru că s-a importat mult şi ieftin. Obrazul subţire s-a semeţit ca o formă fără fond, ani de-a rândul, fără grija lipsei de mâine, fiindcă sacul părea fără fund. S-au clădit castele luxoase pe un munte de lut, atunci când încă se mai putea face ceva pentru a evita degringolada de astăzi. Orice exces duce la măsuri extreme, ştim asta, iar maşinăria birocratică bruxelleză este într-o continuă şi febrilă căutare de marote exploatabile în numele unui viitor mai bun, mai sănătos. Funcţionarul european, indiferent de naţie, suferă, ca orice politician, de un binecunoscut sindrom: ruperea de realitate. Acolo, în basmul lor, cu mânecuţele lor negre, eurodomnii şi eurodoamnele se simt bine, uitând de ce se află în spatele ghişeului sau al pupitrului. Uniunea a fost creată având scopul de a asigura bunăstarea, libertatea şi siguranţa cetăţenilor săi, sigur în limitele permise de contextul geopolitic, economic, istoric. De la Larnaca la Dublin şi de la Palermo la Stockholm, oamenii nu pot crede în unitatea valorilor dacă acestea sunt viciate de proceduri şi decizii arbitrare. Euroscepticismul, extremismele de tot felul, radicalizarea acţiunii civice nu sunt cauza lipsei de coeziune, ci efectul acesteia, creat printr-o continuă şi contradictorie bâlbâială legislativă. Problemele economice fundamentale, gestionarea resurselor şi, într-un viitor apropiat, lipsa acestora, hrana, energia, libertatea de mişcare au fost neglijate pentru a face loc unor iniţiative aiuritoare. De la faimoasa curbură a castravetelui şi prăjiturile cu greieri până la propuneri referitoare la interzicerea focului cu lemne (deşi peste o sută şaizeci de milioane de oameni – adică o treime din populaţia UE – se încălzesc astfel), nimic nu pare să liniştească spiritele unui conglomerat de state cărora li s-a promis belşug nu raţionalizare.

Ultima găselniţă, scornită ca şi cum toate celelalte probleme fuseseră rezolvate: Europa consumă prea multe haine. Şi mai ales importă din ţări care nu respectă legislaţia europeană. S-a mers până într-acolo încât s-a propus limitarea numărului de nasturi, de buzunare, de cusături, de accesorii, lungirea timpului de purtare a unui articol de îmbrăcăminte până la uzarea completă a acestuia. Unii au propus haine unisex, să le poarte toată lumea, un fel de uniforme nord-coreene, realizate din materiale ecologice a căror distrugere să nu producă microparticule din plastic. Au găsit şi un nume pentru acest „concept”: fast fashion. Alţii, şi mai intransigenţi, s-au gândit că ar trebui interzis importul de haine ieftine, fiindcă acestea contribuie la creşterea procentului de gaze cu efect de seră – trăim pe un continent bogat, deci trebuie să ne îmbrăcăm la patru ace. Cei mai inventivi, au avut ideea de a limita vestimentaţia pe timpul verii la acoperirea părţilor intime cu bucăţi de materiale naturale, biodegradabile, cum ar fi mătasea de păianjen. Cred că mai ieftin ar costa să lăsăm păianjenii să-şi facă singuri cuib în locurile respective, ne-ar scuti de o cheltuială. Cum de blănuri naturale nu mai poate fi vorba, acestea fiind interzise încă din anii nouăzeci, vom trăi vara înveşmântaţi în fire de arahnidă, frunze de brusture, şiraguri de flori, scoarţă de copac sau şomoioage de fân legate cu sfoară (neapărat din cânepă), iar iarna, trai pe vătrai, ne vom fandosi în straie haute couture, ca să evităm importul de zdrenţe ieftine pline de microparticule nocive. Mă gândesc la o petiţie, una absolut necesară construirii unui viitor sustenabil cel puţin din punctul de vedere al hanţelor: să avem totuşi voie, vara, să facem focuri pe plajă sau în poieniţe, în jurul cărora să dansăm topless sau – şi mai ecologic – aşa cum am venit pe lume, iar iarna, să putem folosi măcar de sărbători o limuzină pe benzină, pentru a ajunge acasă fără să punem în primejdie preţioasele haine de firmă, nu de alta, dar pe trotineta electrică e posibil să le stropim cu zloata de pe străzile nedeszăpezite din motive de gaz de seră. (Dragoş CIOCĂZAN)