După tragedia sinuciderii ziaristei Iulia Marin (Dumnezeu s-o aibă în paza sa!) s-a declanşat o nouă campanie „me too”, în care „me” poate fi oricine, dar mai ales în curtea vecinului sau ca motiv de deznădejde colectivă. Acum este momentul în care apar statistici ce ne dau motive de… depresie.
Adevărul este că e şi greu să nu cazi în depresie în haosul de informaţii în care trăim, în participarea sau asistarea la vânarea de vinovaţi/nevinovaţi, în alergătura după a avea mai mult şi mai divers, într-o permanentă concurenţă cu un cineva sau ceva (nu contează numele), e greu să nu cazi în depresie când totul este devălmăşie, când lipseşte predictibilitatea, când lipsesc satisfacţia pentru rezultatul activităţii tale, aprecierea, recunoştinţa, combustibilul pentru existenţă. Suntem dirijaţi (aşa mi se pare) spre a ne trăi viaţa conjugând, mai ales la prezent, verbul „a avea”, aproape ignorând verbul „a fi”, verb ce are ca infinitiv lung „fire”, vocabulă prin care înţelegem şi „natura înconjurătoare, lumea”; „structură psihică şi morală a unei fiinţe; caracter, temperament”; „cuget, cumpăt, minte”. Dar, dacă dorim să observăm, fii! este componentă a „fiinţei”. Este vetust să ne mai considerăm „fiinţe umane”? Mie nu îmi este clar.
Citez de pe site-ul unei apreciate reţele medicale din România: „Depresia (episodul depresiv) este o tulburare a dispoziţiei care provoacă un sentiment persistent de tristeţe şi de pierdere a interesului sau a plăcerii. Denumită şi depresie clinică, aceasta afectează modul în care o persoană simte, gândeşte şi se comportă şi poate duce la o varietate de probleme emoţionale şi fizice. Este posibil să apară dificultăţi în desfăşurarea activităţilor normale de zi cu zi şi, uneori, impresia că viaţa nu merită trăită. Episodul depresiv este trăit ca o tristeţe vitală, acompaniată de pierderea bucuriei de a trăi, de golire şi nelinişte interioară”. „Depresia este una dintre cele mai comune forme de tulburare mintală a populaţiei. Are o prevalenţă de până la 15% şi este asociată cu un grad substanţial de morbiditate şi mortalitate fiind o problemă majoră în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare”.
Observ: chiar dacă încercăm să evadăm din normalitate, adică să ignorăm atributele fiinţei numite om, chiar dacă trebuie şi chiar facem studii pentru a şti/învăţa cum să iubim, cum să fim părinţi, mame, nimic nu ne împiedică să devenim depresivi. Pentru că, statistica spune, suntem o ţară aproape… dezvoltată. Nu trebuie să fii doctor ca să constaţi că, într-adevăr, multă lume este tristă şi şi-a pierdut interesul, plăcerea de a trăi. În locul acestei constatări, mi-ar plăcea să se acţioneze pentru eliminarea cauzelor. Cine „să se” acţioneze? Nu se acţionează nici în cazul unor teme mult mai concrete, care ţin de „a avea”, dar în cazul sensibilei teme a lui „a fi”?! Recunosc! Uşor de zis, greu de făcut. Da, am un sentiment de tristeţe. Încerc să mă tratez. (Mioara VERGU-IORDACHE)