STUDENŢII ÎNTREABĂ. PROFESORII RĂSPUND.

Azi, răspunde conf.univ.dr. Silviu ŞERBAN, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele educaţiei Bucureşti

SEMNIFICAŢIA

Oricine s-a confruntat cu situaţia în care cuvintele sale au fost greşit înţelese de interlocutor. De aceea, dezvoltarea abilităţilor gândirii critice necesită înţelegerea felului în care cuvintele pot exprima sau pot eşua în a exprima gândurile noastre. Claritatea este primul dintre standardele intelectuale ale gândirii critice, iar înţelegerea enunţurilor unui argument este relaţionată direct cu înţelegerea semnificaţiei. Prezenţa neclarităţii necesită însă abilitatea de a o recunoaşte, la fel cum pentru a evita neclaritatea e nevoie de posedarea aceleiaşi abilităţi. În aceeaşi măsură este legată de problema semnificaţiei şi cel de-al doilea standard intelectual al gândirii critice, precizia.

• Pare simplu. Dar ce este, de fapt, limbajul?

Limbajul este un fenomen extrem de complex. Numărul cuvintelor diferite dintr-un limbaj este finit, însă aceste cuvinte pot fi utilizate pentru a construi un număr infinit de propoziţii cu diferite semnificaţii. Totodată, există mai multe feluri de a spune acelaşi lucru (a exprima aceeaşi semnificaţie) şi mai multe cuvinte cu acelaşi înţeles. Limbajul scris şi cel vorbit, deşi strâns legate unul de celălalt, nu sunt identice: limbajul vorbit este mai flexibil (şi prin aceasta, mai complex) decât cel scris, deoarece putem modifica semnificaţia cuvintelor sau a propoziţiilor prin intermediul gesturilor, inflexiunilor vocii şi a expresiilor faciale. Astfel că înţelegerea limbajului vorbit necesită mult mai mult decât cunoaşterea limbajului scris. Limbajul se află într-o stare de continuă dinamică, în mare parte impredictibilă. Un limbaj unic poate evolua de-a lungul a câtorva secole, generând două limbaje atât de diferite,  încât vorbitorii acestora să nu se mai poată înţelege între ei. Dată fiind această complexitate a limbajului, chiar şi lingviştii sunt nesiguri în legătură cu anumite caracteristici ale acestuia. Nu se cunoaşte, spre exemplu, dacă structura fundamentală a limbajului (gramatica subiacentă) reflectă anumite caracteristici ale minţii umane sau reprezintă doar un fapt natural. De asemenea, nu este înţeleasă relaţia dintre limbaj şi gândire. În mod normal, utilizăm limbajul atunci când gândim, însă, se pune întrebarea dacă limbajul este într-adevăr o condiţie necesară a gândirii umane. Iar dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, atunci cei care gândesc în limbaje diferite, gândesc diferit?  Atunci când traducem un text din engleză în română putem fi într-adevăr siguri că înţelegem exact semnificaţia transmisă sau ce înseamnă această semnificaţie pentru audienţa engleză? În fine, relaţia dintre limbaj şi realitate este la fel de problematică. Astfel, limbajul descrie lumea aşa cum este aceasta sau utilizăm limbajul pentru a construi o structură de semnificaţii plecând de la propria experienţă, experienţă care, altfel, poate fi haotică sau lipsită de sens?

• Cum anume îşi capătă cuvintele semnificaţia şi cum au loc modificările de semnificaţie? Diferă semnificaţia cuvintelor de semnificaţia propoziţiilor?

În mod normal, nu e dificil de explicat care este semnificaţia unui anume cuvânt în particular sau a unei propoziţii. Cum anume îşi capătă cuvintele semnificaţia lor şi cum au loc modificările de semnificaţie? Diferă semnificaţia cuvintelor de semnificaţia propoziţiilor? O mai bună înţelegere a naturii şi complexităţii semnificaţiei este adusă cu ajutorul a trei teorii în legătură cu producerea semnificaţiei. Teoria referinţei. A fost expusă pentru prima oară de Aristotel în secolul al IV-lea înainte de Christos. Conform acestei teorii, semnificaţia unui cuvânt constă în referinţa sa. Cuvântul „copac”, spre exemplu, se referă la toţi copacii din lume, prin urmare semnificaţia cuvântului în cauză este dată de toţi copacii din lume. Referinţa unui cuvânt nu este altceva decât clasa (mulţimea) obiectelor la care cuvântul se referă. Teoria ideii a fost dezvoltată de John Locke în secolul al XVII-lea. Acesta considera că semnificaţia unui cuvânt constă în ideea sau imaginea mentală care este asociată cuvântului respectiv. Atunci când ne gândim la cuvântul „copac”, se pare că dispunem de o imagine mentală (idee) pe care o asociem cuvântului, idee care se traduce chiar în semnificaţia cuvântului. Teoria ideii reuşeşte chiar să ofere explicaţii în legătură cu semnificaţia expresiilor prin aceleaşi imagini mentale care le sunt asociate. Teoria utilizării a fost elaborată de Ludwig Wittgenstein şi John Austin în secolul XX. Ei au recunoscut că unele cuvinte au referinţă, iar altele au imagini mentale care le sunt asociate, însă ei consideră că purtătorii primari ai semnificaţiei nu sunt cuvintele, ci propoziţiile. Cuvintele au semnificaţii doar atunci când sunt utilizate în propoziţii; în afara acestor contexte propoziţionale, cuvintele sunt lipsite de semnificaţie. Cum rezultă însă semnificaţia propoziţiilor, dacă aceasta nu este derivată din semnificaţia cuvintelor? Autorii consideră că semnificaţia propoziţiilor trebuie căutată în utilizarea acestora. Nu ştim ce semnifică o propoziţie până când nu aflăm în ce scop este utilizată. Contextul utilizării are un rol important în descifrarea semnificaţiei.

•Care sunt funcţiile esenţiale ale limbajului?

Ori de câte ori utilizăm limbajul, o facem în vederea atingerii unor scopuri, iar dacă analizăm aceste scopuri, observăm că ele sunt de câteva feluri, fapt care se traduce în tot atâtea funcţii ale limbajului. Funcţia descriptivă este prezentă atunci când limbajul descrie (transmite informaţie factuală despre) ceva. Aproape de fiecare dată utilizăm limbajul pentru a transmite informaţie factuală, chiar şi în situaţiile în care nu acesta este scopul nostru primar. Funcţia de evaluare presupune faptul că prin intermediul limbajului facem o judecată de valoare în legătură cu ceva, facem o evaluare. Pot fi diferite tipuri de evaluare: estetică, morală, economică, tehnologică sau ştiinţifică. Funcţia emotivă apare atunci când prin intermediul limbajului sunt exprimate emoţii. Funcţia de evocare intervine atunci când prin intermediul limbajului sunt evocate emoţii unei audienţe. Funcţia persuasivă presupune utilizarea limbajului pentru a convinge pe cineva să accepte ceva sau să acţioneze într-un anume mod. Sunt două feluri în care limbajul poate fi folosit pentru persuadare: prin argumente raţionale sau prin orice alte mijloace care ar putea avea succes. Funcţia interogativă reprezintă modalitatea prin care utilizăm limbajul pentru a obţine informaţii prin intermediul întrebărilor. Funcţia directivă a limbajului ne permite să dăm cuiva ordine să facă ceva, să cerem sau să solicităm cuiva să facă ceva sau să oferim sfaturi cuiva. Funcţia performativă reprezintă utilizarea limbajului în scopul îndeplinirii unor acţiuni. Propoziţia „Îl găsesc pe X vinovat de crimă” echivalează cu acţiunea de condamnare a cuiva. La fel propoziţia „Vă declar soţ şi soţie” rostită de ofiţerul stării civile echivalează cu acţiunea de oficializare a unei căsătorii. Funcţia de recreere permite limbajului să fie utilizat în scopul divertismentului. Funcţiile limbajului pot fi privite atât dintr-un punct de vedere subiectiv, cât şi dintr-unul obiectiv. Subiectiv, scopul comunicării emiţătorului este văzut ca primordial. Obiectiv, însă, scopul emiţătorului este neglijat şi ceea ce contează este felul în care audienţa este afectată de comunicarea emiţătorului. Din punct de vedere obiectiv, fiecare utilizare a limbajului are întotdeauna câteva funcţii, chiar şi atunci când emiţătorul a intenţionat doar una singură. Toate celelalte apar dincolo de intenţia emiţătorului. Diferenţa dintre cele două puncte de vedere este importantă. Pentru a înţelege semnificaţia a ceea ce spune cineva, trebuie să acordăm prioritate punctului subiectiv de vedere.

• Avem nevoie de definiţie atunci când întâlnim un cuvânt necunoscut sau în cazul în care un cuvânt familiar este utilizat într-un context nefamiliar…

Semnificaţia limbajului depinde de utilizarea sa în context şi deseori este foarte dificil de precizat cu exactitate care este semnificaţia unui cuvânt. De obicei, utilizarea cuvintelor în contexte comune nu creează dificultăţi în desprinderea semnificaţiilor lor. Alteori însă, când contextul nu mai este unul comun, această înţelegere care pare naturală devine inadecvată şi este nevoie de concentrarea asupra semnificaţiei precise a unui cuvânt. Sunt situaţiile în care apare nevoia definiţiilor şi, în lipsa acestora, semnificaţia poate fi înţeleasă greşit. În aceste situaţii nu mai avem de-a face însă cu înţelegerea greşită a semnificaţiei, ci cu lipsa totală a înţelegerii semnificaţiei. Pentru a înţelege cum funcţionează definiţiile, trebuie să facem distincţia între sensul unui termen (denumit şi conotaţie sau intensiune) şi referinţa sa (numită şi denotaţie sau extensiune). În timp ce toate cuvintele au un sens, nu toate cuvintele au şi referinţă.

• Există mai multe tipuri de definiţii?          

Da. Definiţiile se clasifică în funcţie de scopul pentru care ele sunt constituite. Există, astfel, trei categorii principale de definiţii. Definiţia lexicală. Cel mai comun scop al unei definiţii este acela de a transmite informaţia necesară pentru utilizarea corectă a cuvântului. Utilizarea corectă a unui cuvânt constă în întrebuinţarea sa standard. Atunci când vrem să cunoaştem semnificaţia unui cuvânt în întrebuinţarea sa standard, avem nevoie de o definiţie lexicală a cuvântului, adică acea definiţie care se referă la întrebuinţarea sa standard. Dicţionarele normale oferă asemenea definiţii lexicale. Definiţia stipulativă. Uneori este util să putem crea o nouă semnificaţie, mai precisă. În acest scop este formulată definiţia stipulativă. Aceasta presupune faptul că unui termen nou sau existent în prezent i se dă un nou sens specific necesar contextului unei anume discuţii specifice. Definiţia esenţialistă. Anumite cuvinte se referă la lucruri sau calităţi care au o importanţă considerabilă. Atunci când întrebăm Ce este dreptatea? nu căutăm o definiţie lexicală şi nici una stipulativă, ci una care să releve caracterul esenţial al dreptăţii. Aceasta este definiţia esenţialistă. Corectitudinea ei nu poate fi determinată prin simplul apel la întrebuinţarea standard, precum definiţia lexicală, şi nici prin recursul la utilitatea sa, aşa cum se întâmplă în cazul definiţiei stipulative. Definiţiile esenţialiste trebuie înţelese ca adevărate teorii comprimate; ele încearcă să exprime în forma succintă a unei teorii natura a ceea ce este definit. Prin urmare, evaluarea unei definiţii esenţialiste implică evaluarea unei teorii, iar acest lucru depăşeşte cadrul discuţiei legată de semnificaţia cuvintelor. Cele trei scopuri ale definiţiei sunt importante, întrucât atunci când vrem să determinăm dacă o definiţie este acceptabilă, trebuie mai întâi să identificăm scopul ei. De obicei, definiţiile stipulative şi esenţialiste corecte sunt inadecvate ca definiţii lexicale, iar definiţiile lexicale corecte sunt, de obicei, definiţii esenţialiste nesatisfăcătoare.  Există câteva metode diferite de a defini un cuvânt, metode care pot fi utilizate pentru fiecare tip de definiţie în parte.

• Care sunt aceste metode?

Metoda definirii prin genul proxim şi diferenţa specifică presupune definirea unui cuvânt prin intermediul unei clase de lucruri, menţionând o categorie mai largă (genul) căreia acea clasă de lucruri aparţine şi, apoi, specificând însuşirea care face acea clasă particulară (specie) diferită de celelalte specii din cadrul aceluiaşi gen. Metoda ostensivă reprezintă calea de definire care face uz de exemplificare verbală sau de indicare fizică a obiectului care corespunde semnificaţiei cuvântului. Definiţia ostensivă devine însă dificil de folosit în cazul cuvintelor generale sau al celor lipsite de referinţă. Metoda sinonimiei foloseşte sinonimele pentru construcţia definiţiilor, însă utilizarea ei este limitată la cuvintele care au sinonime. Metoda operaţională produce definiţia unui cuvânt recurgând la specificarea cu precizie a unor reguli sau a unor operaţii care sunt determinante pentru semnificaţia cuvântului respectiv. Metoda contextuală presupune definirea unui cuvânt prin utilizarea acestuia într-un context standard şi, apoi, furnizarea unei propoziţii diferite care deşi nu utilizează cuvântul în cauză, are aceeaşi semnificaţie.

• De unde apare ambiguitatea?

O propoziţie ambiguă este acea propoziţie care are două sau mai multe semnificaţii precise diferite ca fiind posibile. Propoziţia neclară este cea căreia îi lipseşte o semnificaţie precisă. Propoziţiile ambigue prezintă riscul unei interpretări greşite din partea receptorului, în timp ce cele neclare nu conduc la vreo interpretare din partea receptorului. Ambiguitatea şi neclaritatea sunt rezultatul utilizării cuvintelor în cadrul propoziţiilor şi nu sunt datorate cuvintelor însele. Ambiguitatea referenţială apare atunci când un cuvânt sau o expresie ar putea, într-un context propoziţional anume, să se refere la două sau mai multe proprietăţi sau lucruri. Ambiguitatea gramaticală apare atunci când o structură gramaticală a unei propoziţii permite două interpretări, fiecare dintre acestea ducând la semnificaţii diferite. Utilizare şi menţionare. Un alt tip de ambiguitate lingvistică apare prin eroarea de a distinge între utilizarea unui cuvânt sau a unei expresii şi menţionarea cuvântului sau a expresiei.

• Câte feluri de enunţuri există?

Adesea se întâmplă că deşi cunoaştem ce semnifică un enunţ, nu ştim valoarea lui de adevăr. Totuşi, pentru anumite enunţuri, adevărul sau falsitatea lor sunt determinate de semnificaţia acestora. Enunţul care este adevărat prin definiţie se numeşte enunţ analitic, iar cel care este fals prin definiţie se numeşte enunţ contradictoriu. Enunţul a cărui valoare de adevăr nu este dependentă în întregime de semnificaţia sa se numeşte enunţ sintetic. Orice enunţ poate fi plasat în una dintre aceste trei categorii. Aceste distincţii sunt folositoare în clarificarea semnificaţiei anumitor enunţuri a căror semnificaţie este imprecisă. Când un enunţ pare a fi fals, trebuie să vedem dacă este fals sintetic sau contradictoriu. Similar, dacă un enunţ pare adevărat, trebuie văzut dacă este adevărat sintetic sau analitic.

• Ce condiţii sunt necesare pentru un enunţ adevărat?     

O formă specială de ambiguitate poate apărea atunci când ne referim la condiţiile care ar trebui îndeplinite pentru ca un enunţ să fie adevărat ori pentru ca un eveniment să apară. Referirile la asemenea condiţii, în mod uzual, se fac prin intermediul termenului de cauză (sau condiţie cauzală) a anumitor evenimente. Pentru clarificarea termenului de condiţie cauzală a fost introdusă distincţia dintre condiţii necesare şi condiţii suficiente. Condiţia necesară este definită după cum urmează: X este o condiţie necesară pentru Y, dacă şi numai dacă, atunci când X este fals, trebuie ca şi Y să fie fals (sau când X este absent, Y trebuie să nu apară). Acest lucru implică un test simplu în legătură cu adevărul unui enunţ despre condiţiile necesare: dacă găsim un eveniment al lui Y care nu se datorează lui X, atunci enunţul în cauză este fals pentru că am descoperit o situaţie în care X nu este o condiţie necesară pentru apariţia lui Y. Dacă nu putem identifica o asemenea situaţie, atunci trebuie să acceptăm enunţul ca adevărat. Condiţia suficientă este definită după cum urmează: X este o condiţie suficientă pentru Y, dacă şi numai dacă, atunci când X este adevărat, trebuie ca şi Y să fie adevărat (sau când X este prezent, Y trebuie să apară). Altfel spus, o condiţie suficientă pentru Y este ceva al cărui adevăr sau prezenţă garantează apariţia lui Y, dar a cărui falsitate sau absenţă nu împiedică apariţia lui Y. Aceasta implică un test simplu în legătură cu adevărul unui enunţ despre condiţiile suficiente: dacă găsim o situaţie în care X este prezent, iar Y nu apare, atunci enunţul este fals, întrucât am descoperit o situaţie în care X nu este o condiţie suficientă pentru apariţia lui Y. Dacă nu putem identifica un astfel de caz, atunci trebuie să acceptăm enunţul ca adevărat. Diferenţa dintre o condiţie necesară şi una suficientă este subtilă, dar importantă. Esenţială în distingerea celor două categorii de condiţii este întrebarea referitoare la garanţiile pe care fiecare dintre ele le oferă. Atunci când condiţia este necesară, absenţa cauzei va garanta absenţa efectului, în timp ce în cazul condiţiei suficiente, prezenţa cauzei va garanta şi prezenţa efectului. Sau altfel spus, pentru condiţia necesară, Y nu va fi adevărat decât dacă X va fi adevărat, în timp ce pentru condiţia suficientă, Y va fi adevărat dacă X este adevărat.