Ora de dirigenţie

S-a întâmplat ca diriginta mea din gimnaziu, excepţionala doamnă profesoară de matematică Olaru, să nu poată veni într-o zi la ora de dirigenţie. A înlocuit-o soţul său, domnul profesor de biologie Olaru, un profesor cam „de temut”, de la Liceul B.P.Hasdeu Buzău. Eram în clasa a VI-a, Şcoala generală nr.5. Am fost cuminţi. Faima de exigent a domnului profesor ajunsese şi la noi. Mie mi s-a părut că se exagerează. Mi-am încercat norocul.  Am început să mă foiesc în bancă. M-a observat: „Ce e, veveriţo? Vrei să spui ceva?” Normal că voiam, dar… M-am auzit întrebând care este rostul împărţirii şcolii pe cicluri de învăţământ. Doar am închis gura şi am crezut că am spus o enormitate.

Domnul profesor nu a părut mirat şi mi-a dat un răspuns pe care îl ţin minte şi astăzi. Ne-a explicat, cu răbdare, uşor amuzat, că în şcoala primară, I-VIII, învăţăm lucruri elementare, să scriem, să citim, să socotim, să punem temelia la ceea ce vom fi mai târziu. Liceul, a spus domnul profesor cu entuziasm (sau aşa mi s-a părut mie!), este perioada cea mai frumoasă, cea mai bogată în acumulări, când trebuie să citim mult, mult, din toate domeniile, să ne proiectăm personalitatea, să aflăm ce ne place mai mult, să ne alegem profesia pe care dorim să o practicăm. Este vârsta la care punem bazele culturii generale, atât de importantă pentru un om. Învăţământul superior? Învăţământul superior reprezintă specializarea, perioada în care aprofundezi domeniul în care vei munci. De aceea, ne-a spus domnul profesor, trebuie să valorificăm vârsta adolescenţei pentru acumulări masive. Dar examenele? – am cutezat eu să continui. Ei bine, examenele sunt nişte trepte, pe care unii le trec, alţii nu le trec, sunt nişte probe ce îţi pot arăta că aspiraţiile tale îţi depăşesc sau nu posibilităţile. Şi este bine că este aşa, a mai spus domnul profesor, pentru că în acest fel, te poţi reorienta, poţi să alegi drumul care te duce spre împlinire. Uneori, poţi să insişti pe acelaşi drum, şi poţi reuşi. Alteori, pierzi timpul. Dar examenul este bun. Nu toată lumea trebuie să facă multă carte. Fiecare trebuie să afle cât poate învăţa teorie. Unii sunt extrem de îndemânatici, pot deveni meşteri foarte apreciaţi, aşa cum ceilalţi pot fi teoreticieni excepţionali. „Vedeţi, copii, oamenii trebuie apreciaţi pentru cea ce fac, cum fac, cât de bine, nu neapărat pentru ceea ce au devenit, poate, uneori, din întâmplare. Dar toţi oamenii au ceva pentru care merită să fie apreciaţi, respectaţi. Ce zici, veveriţo? Eşti de acord, eşti mulţumită de răspuns?” M-am jenat, nu am răspuns, am crezut că am depăşit măsura şi că domnul profesor o să mă pârască doamnei diriginte că am fost prea îndrăzneaţă. Poate chiar aşa a fost. Ştiu doar că, o dată, zâmbind, doamna dirigintă mi-a spus: „veveriţo”. Şi mai ştiu că peste decenii nu am uitat ce am auzit în acea oră de dirigenţie. Şi nu am uitat să port respect şi recunoştinţă profesorilor, care, fiecare în parte, în felul său, mi-a deschis ochii. Ochi de veveriţă! (Mioara VERGU-IORDACHE)