
O democraţie autentică are nevoie de o presă puternică, iar jurnalistul nu ar trebui să fie nevoit să aleagă între a spune adevărul şi a-şi distruge viaţa sau cariera. Asta ar trebui să se înţeleagă prin deontologie, adică acea categorie a eticii care ne învaţă că orice acţiune are valoare numai dacă are la temelie principii şi norme capabile să îi asigure necesitatea şi perenitatea. O gazetă se scrie cu peniţa, nu cu parul. La fel ar trebui să se întâmple şi în presa audio-vizuală sau în cea online, şi pe platformele de socializare. Oricât s-ar strădui, moderatorul, reporterul sau postacul nu-şi pot ascunde privirea hăituită sau tonul buimac atunci când ştiu că din spatele camerei îi pândeşte o bâtă. Politica unui trust de presă, oriunde în lume, este dictată de cel care îl deţine, şi e normal să fie aşa. O publicaţie sau un post de televiziune înseamnă, în fond, un business, şi, ca orice afacere, trebuie să aducă bani, iar asta e ceva cât se poate de normal, să nu ne dăm după cireş. În acelaşi timp, presa nu poate fi despărţită de ideea de libertate. Despre această profesie se spune că veghează asupra libertăţii şi sănătăţii morale a unei societăţi. Cu alte cuvinte, decantează binele de rău, scotoceşte după adevăr, îl scutură de praful propagandei şi îl trage de urechi, scoţându-l la lumină. Din păcate, adevărul limpede este, de obicei, cel care nu ne convine. Nu ne place să auzim că nu avem dreptate şi atunci ne lăsăm în voia exceselor. Este ca în eterna confruntare legată de religie: ateismul fanatic şi bigotismul habotnic sunt, în egală măsură, o dovadă de ignoranţă, prin modul în care se resping, de secole, reciproc, cu argumente ireductibile la dialog, de cele mai multe ori lipsite de substanţă.
E greu de stabilit dacă libertatea zăbrelită cu gratii aurite este de preferat celei înfăşurate în sârmă ghimpată. Nici una, nici alta nu este, de fapt, libertate, ci substitute ale unor marote şi convenţionalisme conjuncturale, cu rădăcini polemice adânc înţepenite în politică, în setea de putere sau, mai ales, în economie. Un prieten din Italia a păţit un lucru greu de acceptat într-o lume care pretinde că asigură deplinul drept la exprimare al cetăţenilor săi. A postat ceva pe Facebook şi s-a trezit cu contul suspendat timp de o lună. Pur şi simplu. Explicaţia a fost că postările sale au un conţinut indecent, cu tentă „anti”. Ce înseamnă acel „anti” nu i s-a explicat. Dincolo de solidaritatea firească, pe care, fiind vechi prieteni, o exprim şi cu această ocazie, nişte întrebări rămân fără răspuns: De ce? Până unde? Până când? Şi nu e un caz singular. De la o vreme, sute de mii de conturi de Facebook sau Twitter sunt blocate arbitrar, posturi de televiziune sau radio rămân fără licenţă, se închid gazete, se cenzurează articole sau cărţi. O platformă de socializare a blocat conturile unui om care a postat celebra fotografie, câştigătoare a unui premiu Pulitzer în 1972, „Fetiţa arsă de napalm”, pe motiv că exploatează în mod indecent imaginea unui copil. Despre cum a ajuns acel biet copil să arate în halul acela, fiind printre puţinii supravieţuitori ai unui sat incendiat de nişte trupe „eliberatoare”, nu se vorbeşte în motivarea suspendării. Un jurnalist german a fost dat afară de la ziarul la care lucra pentru că şi-a permis să catalogheze drept aberant aşa-zisul „program de făurire a Europei multilateral dezvoltate”. Cincinalul revoluţiei fotovoltaice, al moriştilor, al fermelor de lăcuste, al ilotismului digital şi al trotinetelor electrice… Un altul a fost amendat şi ulterior acuzat de spionaj pentru că s-a dus pe frontul ucrainian şi a filmat ce nu trebuie. Sigur, există tabuuri, subiecte gingaşe, sensibilităţi istorice, dar de aici până la a accepta panseul unui politician de peste ocean, „că există adevăruri care deranjează şi trebuie rostite cu grijă sau deloc”, drumul e lung. Parul care te loveşte peste gură aparţine altor vremuri, pe care mulţi dintre noi le-am trăit şi putem spune, mai în glumă, mai în serios, că parcă nu erau chiar aşa. Presa se face cu mintea limpede, cu adevăr, raţiune, onoare şi dreptate, altfel nu e presă. Libertatea cu cască de protecţie şi vizeta lăsată pe nas nu trebuie să devină un reper al viitorului. Acum, cât mai avem timp. (Dragoş CIOCĂZAN)