Comedie virtuală

Nu există asemănări între realitatea virtuală şi neadevăr. Prima este asumată atât de creatorul ei, cât şi de cel care îşi aşază ochelarii născători de lumi alternative pe nasul prea fin pentru a mai amuşina realitatea din ce în ce mai des urât mirositoare. Neadevărul este o chestiune mult mai complexă. Se bazează pe nuanţe, pe studiu, pe slăbiciunile ţintei, pe contexte create anterior, pe spaime şi înfricoşări, pe ignoranţă şi lipsă de cultură. O minciună nu vine pe lume oricum, nu e fătată pe un câmp pustiu, fără prosoape, apă caldă şi fără moaşă. Orice plăsmuire are un scop, de obicei alterarea sau, în cazurile grave, înlocuirea adevărului. Depinde şi de cât de departe se merge. Una e să scoţi pe piaţă „nechezol” şi să pretinzi că e cafea arabică, şi alta e să vorbeşti toată ziua despre dreptate sau libertate şi apoi să le calci în picioare. În ambele cazuri este vorba despre un fals, însă efectele fac diferenţa. Ca în orice altă întreprindere, cel mai important este punctul de pornire, iar aici nu se poate lucra in nuce, născocirea trebuie să fie credibilă, să aibă priză inclusiv la publicul cultivat. Minciuna poate fi conjuncturală sau ideologică, liber consimţită, din convingere, sau pe bani, ca urmare a înrolării de o parte sau de alta. Este greu de înţeles de ce tocmai cei mai instruiţi oameni acceptă cu atâta uşurinţă bălăceala în compromis, de ce se lasă convinşi să bată câmpii în privinţa unor lucruri evident cusute cu aţă albă. Înainte, ochelarii puteau fi, în cel mai rău caz, de cal. Acum te transportă în metavers, adică exact acolo unde nu întotdeauna poţi omorî suficient de mulţi monştri pentru a face lumea un loc mai bun. Creaturi malefice vor exista mereu, nu ai cum să le ucizi pe toate, însă o lume mai bună se poate construi înfruntând realitatea, nu înlocuind-o cu surogatele unui nou gen literar, pe care l-aş numi, cu sfială, propagandistico-fantastic.
De peste trei decenii, virtualizăm realitatea cu o foame de fleacuri şi cu un apetit pentru nimicuri imposibil de explicat. Dezarmaţi, uneori orbi în faţa minciunii, pe care suntem dispuşi să o luăm drept literă de lege. Boala adevărului stâlcit face ravagii şi este tratată prin ceea ce specialiştii numesc „metoda sepiei”, adică iei un fapt autentic, ceva care s-a petrecut cu adevărat, îl înfofoleşti într-un linţoliu doldora de dezinformări, exagerări şi invenţii, şi pentru ca acest cocktail toxic să pară credibil, enervezi o „sepie”, de exemplu o reţea de socializare, şi o faci să-şi spârcâie cerneala neagră ca smoala peste sus-amintitul amestec. Efectul este rapid, infailibil şi nu are antidot. Confuzia e totală, iar lipsa de instruire o adânceşte. Scutierii stau la pândă, gata să-i arate cu degetul pe sceptici. „Frate, parcă n-a fost chiar aşa, ştiu sigur, doar am trăit vremurile alea” sau „Staţi puţin, am ascultat conferinţa de presă de ieri, domnul X n-a spus aşa, ci taman pe dos”. Şi se dezlănţuie iadul. Ochelariştii îşi fixează şi mai bine ochelarii pe nas şi rostogolesc adevărurile noii lumi cu viteza luminii. Uitaţi de dreptul la replică sau la opinie, nu-i ascultaţi pe defetişti, sunt agenţi secreţi, vectori de imagine plătiţi, nostalgici! Nici nu mai are importanţă că în loc de autostrăzi am asfaltat iluzii, că la şcoală copiii nu mai învaţă să citească şi să scrie ca lumea, ci „să comunice” sau în cel mai fericit caz să tasteze, că Deus ex machina nu mai este folosit astăzi decât în sensul originar, de macara care agaţă în cârlig şi plantează pe scenă zei de mucava. Istoria suferă umilinţă după umilinţă sub ochii unor nechemaţi care calcă în străchini doar pentru a fi pe placul mai-marilor zilei. De treizeci de ani încoace, aflu că eu şi semenii mei am trăit, văzut şi făcut lucruri de care, vă jur, nu-mi amintesc nici picat cu ceară. Cineva încearcă să îmi vâre în cap, în sânge, în oase o nouă placă de memorie, care nu are nimic de-a face cu viaţa trăită cu adevărat. O viaţă pe care chiar am parcurs-o din plin, cu suişurile, coborâşurile, dezamăgirile, iubirile, tristeţile şi bucuriile ei. Admit că mintea sau/şi memoria îmi pot juca feste, totuşi, o fi el adevărul relativ, dar nu are cum să fie virtual. Cred că am pornit la drum, acum mai bine de trei decenii, cu stângul. Şi mai cred că există entităţi, deloc oculte, care ne trag de chică să ne scoată la ţărm când noi nu dorim nimic altceva decât să înotăm liber într-o mare de adevăr. (Dragoş CIOCĂZAN)