Nu cu ură…

Cu mai mult de un secol în urmă, Spiru Haret zicea: „Nu cu ură se poate lucra pentru binele unei ţări, ci numai cu iubire”. Şi: „Existenţa unui popor nu este asigurată decât atâta timp cât toate elementele lui sunt strâns unite, şi unire nu poate fi dacă întregul popor nu se creşte şi nu se întreţine în simţiri comune de iubire de ţară şi de neam. Întrebarea este dacă noi dăm destulă atenţie acestui lucru, şi dacă şcoala noastră merită pe deplin numele de şcoală naţională”. „Datori suntem a ne îngriji ca toţi supuşii ţării să poată trăi unii lângă alţii în bună înţelegere şi în sentimente de stimă, dacă nu şi de iubire reciprocă. Pentru aceasta, prima condiţie este ca ei să se poată înţelege în vorbă. Trebuie dar ca toţi care trăiesc sub ocrotirea statului român şi a legilor lui să cunoască limba poporului dominant”. „Cea dintâi datorie a şcolii, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni, şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă, de a avea o încredere nemărginită întrânsa şi în viitorul ei. Toată activitatea, toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educaţia tinerimii acolo trebuie să tindă”. „Principala chemare a corpului didactic nu este numai de a învăţa pe copii carte, ci este de a face din ei şi oameni morali”.
Câteva aforisme. Chintesenţa educaţiei, aşa cum a gândit „Omul şcoalei”. Cât este luat astăzi în seamă? Eu cred că ar trebui citit, predat, ideile lui ar trebui aplicate. Gândurile lui sunt perene, valabile şi astăzi. Nu este nici cuvânt, nici idee împotriva a ceva sau a cuiva, este interes, grijă pentru educaţie, pentru ţară şi neam. Exact ce cred că avem nevoie (şi) astăzi. Multe sunt rostirile sale în legătură cu şcoala. V-am prezentat în paginile revistei părerea sa cu privire la „Cestiunea Bacalaureatului” (din lucrarea „Chestiuni de învăţământ de Spiru Haret – extrase din ziarul Liberalul, 1897”). Actuală şi ea. Am prezentat şi părerile lui în legătură cu învăţământul superior. Nimic nu este caduc, vetust.
În cazul educaţiei, în cel mai bun caz, noi batem pasul pe loc. Ne alipim cu o viteză ameţitoare la idei neasimilate, fără prealabile studii de impact, fără să ţinem seama de caracteristicile şi nevoile noastre. Nu-mi aduc aminte cine a zis, dar era cam aşa: „nu poţi fi european, mondial, dacă nu eşti naţional.” E normal. Toate celebrităţile (reale, nu de carton!) recunosc că vin de undeva, că au de mulţumit unor părinţi, profesori, unei ţări în care s-au născut, au crescut, în care au învăţat. Toţi îşi declară iubirea pentru locul naşterii, toţi au cuvinte de mulţumire, încearcă să-şi ajute ţara de origine, o vorbesc de bine. Nu (prea) este cazul românilor. Din păcate. Nu generalizez, dar nici nu mă pot face că nu văd. Motivul?! Prea multă ură, prea mult dispreţ, prea puţină iubire, empatie, unire. Sentimente care se educă în familie şi la şcoală. Cu talent şi răbdare. Pentru a forma buni cetăţeni. „Nu cu ură, ci numai cu iubire.” (Mioara VERGU-IORDACHE)