Ce frumos e tenisul!

Îmi place tenisul. Nu neapărat acest sport în sine, cât competiţia. Deşi am favoriţi, şi în turneul feminin, şi în cel masculin, cel mai tare m-a încântat sportivitatea celor trei uriaşi, în ordine alfabetică: Novak Djokovic, Roger Federer, Rafael Nadal. Acum, după retragerea lui Federer, au rămas doar Djokovic şi Nadal. Concurenţa e acerbă. Dar şi sportivitatea este la cote uriaşe. Nole a câştigat Australian Open şi l-a egalat pe Rafa la numărul de trofee de Grand Slam. Rafa l-a felicitat cu multă căldură. Este în joc glorie, istorie a sportului. Sunt foarte mulţi bani în joc. Totuşi, aceşti sportivi ştiu să-şi felicite adversarul, recunosc superioritate acolo unde e. Această concurenţă loială i-a ajutat să crească, să fie din ce în ce mai buni. Nu ştiu dacă e vorba de prietenie, de relaţii în afara terenului de joc. Ca spectator, nici nu mă interesează. Este vorba de relaţia din teren, despre expresia competitivităţii. Fanii lor sunt mai „categorici”, dar nici aceştia excesiv, pentru că idolii nu le dau prilej de răutate, de mizerie umană. Mie aşa mi-ar plăcea să fie atmosfera în lume. Competiţie, nu ură! Să câştige cel mai bun!

Aşa mi-ar plăcea să fie în ţara noastră. Fiecare dintre noi să se antreneze să fie cel mai bun, să câştige competiţii, nu să tragă preşul de sub picioarele celuilalt, nici să-l umilească, să-l denigreze, să-şi creeze avantaje prin mijloace nesportive, nu cu delaţiuni, nu cu dosare, nu cu lovituri pe la spate, proceduri prin care se pierde timpul necesar pentru antrenamentele care ar conduce la victorie.

Se zice, şi cred că este adevărat, că victoriile conduc spre victorii. După trei decenii, noi, românii, nu pare să avem o victorie întreagă. Şi noi jucăm un fel de tenis. Dar de multe ori, nu ne străduim să facem mingea să treacă peste fileu, noi încercăm să distrugem fileul. Şi victoria, orice victorie, este contestată. Mereu, cineva va găsi un motiv pentru a o umbri. Şi dacă se zice că strămoşii noştri daci transformau orice înfrângere în victorie, noi… transformăm chiar şi victoriile în înfrângeri. Poate din orgoliu, poate din bună intenţie nefondată pe o educaţie solidă, poate din invidie nejustificată şi inexplicabilă, poate pentru că suntem stimulaţi să ne socotim persecutaţi, poate din „tradiţia” intervenţiei „Marilor Porţi” din aproape toate punctele cardinale, poate din înţelegerea greşită a zicerilor… (Cităm adesea, uneori ca scuză: „Capul plecat sabia nu-l taie”, uitând continuarea „dar lanţu-l înconvoaie”; interpretarea este variată; depinde ce învăţătură vrem să dobândim!)

Nu se poate să nu ne dorim victoria! Individual, din fericire, mulţi o dobândesc. Dar ce ne facem ca popor, de ce nu ne apropriem victorii colective, naţionale, de ce nu ne antrenăm mai mult pentru a câştiga competiţiile la al căror start, cu voie sau fără voie, ne înscriem? Ar fi frumos să învăţăm, nu numai individual, ci ca popor, din munca şi atitudinea marilor campioni! (Mioara VERGU-IORDACHE)