Lumea se grăbeşte

Lumea se grăbeşte. Spre?! Nimeni nu mai are răbdare. Fiecare vrea să trăiască toate greşelile pe propria piele. Nimeni nu mai vrea să asculte, să înţeleagă şi să nu mai repete relele. Puţini mai doresc să asculte, toată lumea vrea să predea. Lumea a devenit o uriaşă catedră pe care stau aşezate catedre mai mici. Global, nu contează, de pildă, că societăţile foste aşa-zis comuniste au la activ un regim politic în plus faţă de celelalte societăţi. Şi nimeni nu vrea sau nu poate să ne asculte şi pe noi, cei care ştim, care am trăit acele vremuri, le-am văzut cum s-au născut, cum au evoluat, cum s-au prăbuşit. Nu, nimeni nu ascultă. În fiecare zi se reinventează, ciudat, nu?, vremuri pe care le doream stinse. Cei mai tineri trăiesc un fel de vis, cei mai în vârstă, un coşmar.

Bine, veţi spune, de la noi pare că nimeni nu vrea să spună ceva, să propună şi-n favoarea noastră! Ai noştri doar ascultă şi execută! Din păcate! Şi totuşi, chiar şi când încearcă, timid, ce-i drept, nu se întâmplă nimic. Şi-atunci, pentru că nu au a spune în faţa marilor catedre, rostesc şi ei, de la catedre mici, sentinţe, axiome pentru noi, cei care, cuminţi, respectând tiparul, ascultăm, în general, fără să acţionăm, fără să auzim uneori.  

Libertatea exprimării? Confortul, siguranţa opiniilor, argumentele pe care se bazează acestea sunt valabile mai ales într-un şi pentru un grup sau altul, oricum cel mai violent, mai gălăgios. Argumentul urletului, chiar şi al pumnului, îşi face apariţia din ce în ce mai des. Tot mai multă lume priveşte peste umăr pentru a-şi asigura prezenţa. Şi prezenţa fizică. Parcă niciodată nu a fost mai grobian accentuată diferenţa dintre generaţii, dintre minorităţi şi majorităţi urbane, rurale, diferenţă ce generează conflict, interese contrare, chiar contradictorii. Suspiciunea este la cote maxime. Inteligenţa emoţională gâfâie sub inteligenţa tehnică. Decât să vorbim faţă în faţă, mai bine butonăm tastatura telefonului, a calculatorului, pentru că nu suntem obligaţi să ne privim în ochi, să descifrăm limbajul nonverbal, uneori mai expresiv decât cuvintele. Şi pentru că nu ne interesează ce crede, ce spune, ce înţelege interlocutorul. Doar ne expunem poziţia. Cu suficienţă, cu orgoliu exacerbat. „Ce ştiţi voi?! „V-aţi trăit traiul, v-aţi mâncat mălaiul!” Aşa să fie? Poate că tinerii ştiu multe, dar încă nu ştiu să aplice. Poate mălaiul generaţiilor în vârstă s-a terminat, dar cine cultivă porumbul pentru mălaiul noilor generaţii? Cine asigură dezvoltarea societăţii? Nu mai există în percepţia modernă deosebiri între femei şi bărbaţi, fetele renunţă la feminitate, băieţii, la curaj, dârzenie, bărbăţie, şi unii şi alţii la sentimente, respect, iubire, amabilitate, politeţe… Nu mai este modern! Noua învăţare cultivă instinctele primare, supravieţuirea într-o lume de educatori prea ocupaţi de locul la catedră  ca să mai aibă timp pentru educaţie. Trăim într-o lume în care toţi îi învaţă pe ceilalţi şi nu învaţă de la alţii. (Mioara VERGU-IORDACHE)