Delirul acribic al marionetelor de import

În copilărie, cândva la începutul anilor şaptezeci, am trăit în realitatea axiomatică definită cât se poate de simplu: băieţii, în general superficiali, murdari şi cam derbedei, bat mingea pe maidan, se caţără în copaci, sunt fascinaţi de maşinuţe pârâitoare şi, competitivi din cale-afară, se joacă de-a războiul, victimele fiind de obicei geamuri sau pisici. De partea cealaltă, o joacă de fetiţe cu fundiţe: dezbrăcatul, îmbrăcatul şi hrănitul păpuşilor, o lume elizeică populată cu personaje din plastic şi cârpe, obişnuite să suporte tăcut o viaţă decupată mereu dintr-un alt basm. Clişee, o să-mi spuneţi, şi de data asta voi fi de acord. Întâi, pentru că  şabloanele nu funcţionează niciodată atunci când vine vorba despre natura umană şi manifestările acesteia în câmp social. În al doilea rând, fiindcă indiferent de sex, copiii au opţiuni extrem de variate, imposibil de aşezat în statistici într-o ordine anume. Când vorbim despre personalitate, opţiuni, înclinaţii, nu există reguli precise. Aserţiuni precum „fetele vorbesc mult şi se pierd în amănunte, iar băieţii înjură foarte des” nu au acoperire în viaţa reală, ba chiar, uneori, se întâmplă pe dos.

Iar viaţa aşa cum o trăim astăzi ne oferă din ce în ce mai multe surprize. Vechile axiome se întrepătrund şi se dizolvă unele în altele, generând un univers de o complexitate greu de analizat. Evenimentele ultimilor trei ani ne pun în faţa unei  paradigme scrântite, o scorneală grotescă a unei lumi în care se vorbeşte despre o nouă ordine. Nu ne mai ferchezuim păpuşile, nu le mai pieptănăm şi nu le mai servim, plescăind din buze, cu ceai turnat în ceşcuţe de jucărie. Acum ele se joacă, impetuos, cu noi. Şi nici nu mai contează unde au fost fabricate. Toate sunt la fel, marionete care vorbesc mult prea mult, continuu, încercând să ne demonstreze, pradă unei delirante acribii, că a venit vremea lor, vremea marii schimbări. Uneori sunt de import, alteori sunt de producţie indigenă, dar cu soft tot de acolo. Ele hotărăsc ce şi cât avem voie să vorbim, cât şi cu ce să ne hrănim, dacă şi când să mai punem o haină pe noi ca să nu îngheţăm în case, cine ne e prieten şi cine inamic, în ce zei să credem (unii noi, desigur), când să aprindem sau să stingem lumina şi ce e aia „gen”. Acum ele ne întorc cu picioarele sus ca să audă cum le spunem „ma-ma”. Şi fac asta cu severitate şi cu multă dojană strălucind fals în nasturii fără viaţă, pe care îi au cusuţi pe feţele din cârpă, în loc de ochi.

În lumea lor unipolară, totul este perfect, un statu-quo exanimi populat de singularităţi obediente, lipsite de solidaritate, voinţă, creativitate. Păpuşarul nu acceptă existenţa altor opţiuni, e obişnuit să fie stăpân şi nu vrea să împartă puterea cu nimeni. Doar pentru asta şi-a creat armata de marionete semidocte, cu suflete din pânză zdrenţuită. Ca în orice joc, mai apar şi accidente, se mai încurcă aţele şi iţele, câte o fantoşă îşi mai taie sforile, închipuindu-şi că arbitrul se va face că nu vede. Iată un exemplu de calcul nu numai greşit, dar şi lipsit de noimă: depozitul e mereu plin cu alte şi alte jucării care aşteaptă cuminţi să le fie întoarsă cheiţa ca să se poată da în spectacol demonstrându-şi supuşenia. Şi lucrurile ar putea merge aşa până la capătul zilelor. Numai că este prezumabil un lucru: nimic nu durează la nesfârşit. Majoritar, oamenii îşi doresc să fie ceea ce sunt, nu le place să fie ţinuţi în căsuţe din carton, să soarbă din ceşti goale, să fie îmbrăcaţi sau pieptănaţi după gustul altora, să li se smulgă o mână sau un picior, să vorbească sau să facă lucruri la comandă sau, mai ales, să privească lumea prin ochi de sticlă. Nu vor să se transforme într-o armată de jucării oarbe şi ieftine. Când se vor trezi, vor înţelege. Atunci va avea loc o reală schimbare, lucrurile vor reveni la normal şi toate marionetele vor ajunge într-o ladă prăfuită, acolo unde le este, de fapt, locul. Şi lumea se va întoarce la pace, armonie, solidaritate şi la adevărata libertate. (Dragoş CIOCĂZAN)