Unde am greşit?!

Unde, cum şi când am greşit? Pentru că undeva trebuie să fi fost o greşeală Adică trebuie să fi săvârşit o „faptă, acţiune etc. care constituie o abatere, conştientă sau involuntară, de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun” şi a atras după sine rău, neplăcere, confuzie, ceva ce ne-a îngenuncheat, ne-a paralizat optimismul, încrederea, sentimentul de apartenenţă, ne-a indus ruperea de tradiţii, ignorarea istoriei proprii, naţionale şi familiale, ne-a rupt rădăcinile, de ne rotim fără direcţie după busole străine… Unde, când şi cum? Cum s-au întâmplat toate de am devenit, în partea reală a societăţii noastre suferinde, nişte păpuşi dezmembrate, fără trecut şi fără viitor? Sper că cineva ştie răspunsul.

Evident, nu ne mai putem întoarce din drum la începutul mileniului, nu putem să facem un nod şi să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat. Pe spirala civilizaţiei există dificultăţi, există hopuri ce au fost depăşite. Uneori s-a înaintat mai rapid, alteori mai încet. Şi totuşi…

Poate nu am înţeles bine proiectele care sunt gândite la nivel mondial, cu bune intenţii, desigur, pentru bunăstarea unei omeniri din ce în ce mai numeroase, omenire mai apropiată printr-un clic şi mult mai îndepărtată prin respiraţie reală. Poate că aceia care au gândit „globalizarea binelui”, în marea lor inteligenţă, bunătate, empatie, nu s-au putut împiedica de „amănunte” (noi, românii, ştim pe pielea noastră din detaliile picante ale propriei istorii negociate în absenţa noastră!). Dar noi, noi unde am fost, unde suntem, nu am putut, nu putem să-i tragem de mânecă, să le prezentăm proiectul nostru de mai „bine”? „Binele” este universal? Sigur, dar în caracteristici naţionale, în nuanţe,. Şi atunci, care „bine” trebuie urmărit?

Se spune că suntem o mare familie, de exemplu, europeană. Corect, pentru că fiecare familie este alcătuită din indivizi diferiţi, cum inspirat reţine înţelepciunea populară: „sunt cinci degete la o mână şi nici unul nu seamănă cu celălalt.” Dar de toate avem nevoie ca să strângem pumnul, la o adică, să fim o forţă. Totuşi, nu „obligăm” degetele să fie egale, să aibă aceleaşi funcţii principale! Şi nici nu le acordăm atenţie diferenţiat.

 Ca într-o familie. Bineînţeles, oricine poate să amintească de „rudele sărace” ale familiilor. Unii sunt săraci, cu toate că sunt harnici, pentru că nu au avut condiţii şi posibilitatea să se dezvolte, să-şi pună în valoare talentul, abilităţile, competenţele, să se instruiască, alţii sunt săraci pentru că sunt puturoşi, alţii sunt săraci pentru că au fost/sunt naivi şi au crezut/cred în binevoitori făţarnici, care doar i-au exploatat /îi exploatează. Sunt însă şi multe exemple de rude sărace care au ajuns departe, s-au îmbogăţit, pentru că au fost ajutate sau doar au fost lăsate să se dezvolte. Nu ştiu dacă este valabil şi pentru marea familie europeană! D-aia întreb: unde am greşit? De ce ne este greu? De ce privim cu îngrijorare, chiar cu înfricoşare, către iarna care stă să vină?! (Mioara VERGU-IORDACHE)