Evrei din România pe scena şi ecranul secolului XX

De curând, la începutul lunii octombrie, în sala Teatrului Evreiesc din Capitală, a avut loc lansarea masivei cărţi „Evrei din România pe scena şi ecranul secolului XX”a jurnalistului Sergiu Laurian Lupu (editura Rentrop & Stration, două volume, 1206 pagini împreună) O carte impresionantă, în paginile căreia îi întâlnim pe aproape toţi oamenii de cultură evrei-români care au activat în domeniul teatrului, filmului, spectacolului de revistă în secolul XX, cum spune exact şi titlu cărţi. Într-un fel, privind în ansamblu, cartea ar putea fi considerată (bineînţeles păstrând proporţiile) un fel de „biblie”, care reuneşte, poate pentru prima dată, numele celor care şi-au desfăşurat activitatea cu talent şi multă abnegaţie pentru buna educare şi buna dispoziţie a  publicului din România şi nu numai. Majoritatea dintre ei nu mai sunt sau au plecat spre alte zări. Domnul Lupu nu-i uită pe aproape niciunul şi, după o muncă aproape sisifică de câţiva ani, încearcă să ne amintească faptele lor de „arme”: piese de teatru, eseuri, cărţi, cântece, şlagăre, spectacole de păpuşi şi marionete sau de televiziune etc. A umblat prin  arhive, prin biblioteci şi arhive, a intervievat pe cei care mai trăiau sau mai trăiesc aflând lucruri inedite despre cei care au părăsit această lume sau această ţară şi, în final, a scos de sub tipar o carte minunată, fermecătoare, care se citeşte şi se răsfoieşte cu nesaţ.

Majoritatea celor care iau cartea în mână caută cu emoţie prin filele masivelor volume, dorind să-şi descopere amici, prieteni. La fel am făcut şi eu, am alergat cu privirea pe fiecare pagină, citind cu nesaţ informaţii pe care nu le ştiam despre prieteni dragi, despre colaboratori, despre vedete de film…

Primii evrei pe care i-am întâlnit ‒ ca adolescent, în afara celor din şcoală ‒ au fost cei din trupa Teatrului Ţăndărică, unde am ajuns la insistenţele regizoarei de marionete şi păpuşi Réné Silviu. Apoi, acolo, am cunoscut-o pe generoasa şi severa directoare Margareta Niculescu, pe fiica sa Irina şi, bineînţeles, pe admirabilul Justin Grad (creatorul lui Aşchiuţă din atâtea emisiuni tv). Plecând de la Teatrul Ţăndărică la IATC, am cunoscut un grup mare de profesori: Marcel Breazu, Horia Deleanu, Marcel Breslaşu, şi pe profesorul meu de arta actorului, mare regizor, autor al unor spectacole nemuritoare, Moni Ghelerter. Apoi, la Teatrul din Piatra Neamţ (unde am fost repartizat după terminarea Institutului), am cunoscut alţi evrei, mulţi dintre ei devenindu-mi amici. Dar cel mai de preţ  amic de la Piatra a fost regizoarea Ariana Kuhner, care mi-a devenit soţie, convieţuind împreună doar patru ani, timpul şi sărăcia despărţindu-ne. Rămâne o enigmă pentru mine de ce Ariana Kuhner, regizoare talentată, nu a putut lucra la Teatrul Evreiesc. De la Piatra am migrat la Teatrul din Ploieşti, unde am cunoscut trei artişti celebri: regizorul Valeriu Moisescu, regizorul Harry Eliad şi neuitatul, fermecătorul, amuzantul actor Zepfi Alşec (autorul unei butade nostime: Jucând Poker, a fost întrebat de ceilalţi jucători: „Eşti blaind, eşti pe de 3 ori?” – întrebări uzuale la jocul de Poker.  „Eu sunt evreu” a răspuns sec Zepfi Alşec)

 Migrând spre Bucureşti, angajat la Teatrul de Comedie, într-o zi sfântă am descoperit pasiunea vieţii mele în persoana actriţei şi marionetistei Sara Dan Meerovici, de care doar moartea ei ne-a despărţit.

Am făcut multe călătorii în Israel, unde am auzit gluma cu evreii care se reîntorceau în România pentru că nu se aclimatizară acolo. Un călător evreu a spus când l-au întrebat unde e mai bine: „În avion”, a declarat el.

Dacă aş scrie numele tuturor evreilor pe care i-am cunoscut sau care mi-au fost prieteni, ar însemna să scriu eu altă carte. Deocamdată îl felicit pe domnul Lupu pentru această minunată realizare, urându-i sănătate şi… cartea să aibă mulţi cititori. (Candid STOICA)