Căldură mare!

Nimeni nu mai are răbdare. Nu avem timp! Ne-au rămas aşa de multe nerezolvate că, aţi observat, tot de cele vechi ne legăm. Dezgropăm cai morţi să le luăm potcoavele. Dacă măcar am folosi acele potcoave şi nu ar fi întrutotul degeaba! Dar nu, nu le folosim decât ca „probe” în instanţă. Justiţia este pe cai mari, chiar dacă aproape toată lumea o contestă. „DNA (din nou!) să vină să vă ia!”, să vă ducă în instanţă, să vă judece, dar noi oricum nu vom fi de acord cu deciziile. Pentru că noi ştim mai bine! Dar şi coana Justiţia ne cam dă apă la moară!

Avem dreptul să fim informaţi, să ştim din cauza cui nu avem ţara pe care ne-o dorim, să ştim cum sunt folosiţi banii din taxele pe care le plătim. Avem dreptul să primim informaţii corecte cu privire la deciziile care privesc societatea în întregul ei, cu atât mai mult domeniile strategice?! Ba bine că nu! Numai că suntem bombardaţi zilnic cu apariţii ale unor decidenţi care pretind că ne informează. Aproape simultan, din opoziţie, cineva ne spune că suntem minţiţi, se naşte o controversă, un conflict mic, mai mare, se solicită intervenţia justiţiei, apoi se trece la origini, la greaua moştenire. Se personalizează în disperare. Orice capătă un ctitor, chiar dacă nu l-a avut. Căldură mare!

De pildă, Canalul Bucureşti-Dunăre. Am auzit la televizor că este/era „al lui Ceauşescu”. Şi de aceea a fost închis şi lăsat în voia sorţii? Acum, seceta a făcut să se descopere cât de util ar fi fost. El, canalul, a fost propus şi proiectat de specialişti, la el au muncit mii, zeci de mii de oameni, cu sacrificiile de rigoare. Apoi, poate vă aduceţi aminte de sistemul de irigaţii Siret-Prut. Şi el a fost „al lui Ceauşescu” şi trebuia lăsat să fie distrus. Despre deşertificarea sudului Olteniei se vorbeşte de peste cinci decenii. Se începuseră studii, se făcuseră ameliorări de terenuri, sisteme de irigaţii…Dar erau „ale lui Ceauşescu” şi trebuiau să moară. Şi au murit. Acum ne dăm seama că România a avut specialişti de înaltă clasă, vizionari, că ţara a investit enorm cu preţul sacrificiului unor generaţii pentru ca viitorul să poată fi mai bun. Dar nu, noi am preferat să distrugem. De ce? De ce!? Vedem, ştim cu toţii că industria naţională a fost pusă pe butuci. De ce? Era „a lui Ceauşescu” şi era un „morman de fiare vechi”. Numai că acum constatăm că mare parte dintre fabricile şi uzinele de atunci chiar ne-ar fi trebuit, ele împreună cu cei care lucrau acolo. Unde sunt aceşti oameni? În lumea largă sau la Dumnezeu! S-a experimentat pe viaţa noastră, cu viaţa noastră, şi toţi am fost parte, prin acţiune, prin indiferenţă, prin tăceri laşe sau poate pentru că am crezut că ştiu ei, cei pe care i-am pus să ne conducă – în cunoştinţă de cauză?! –, cum e mai bine. Şi vedem că nădejdea ne e tot la Dumnezeu, care ne ajută, dar nu ne (mai) bagă în sac. Şi am devenit nerăbdători şi foarte nervoşi, căutăm vinovaţii şi vinovaţi suntem şi noi că pierdem timpul. Măcar dacă am renunţa să mai dezgropăm cai morţi şi am trece la treabă! Fără politică! Nu mai avem timp! (Mioara VERGU-IORDACHE)