Parcă hazul de necaz era mai decent!? Că de umor nu am dus niciodată lipsă. Mai negru, mai roz, depinde de situaţie (deşi nu în toate cazurile!). Realitatea era zugrăvită „pe sub mână”, prin expresii de genul: „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese” sau „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Ne amuzam şi nu era mereu râsul nostru. Dar speram că odată se va sfârşi şi nu vom mai face haz de necaz. Din speranţă, însă, a rămas un zâmbet amar şi înţelept în colţul gurii. Tot atunci am crezut că pesimistul nu va mai fi „un optimist bine informat”. Că vom înlocui definiţia ironică. Şi câte nu am mai avut de înlocuit! Şi da, multe s-au înlocuit, dar din păcate „ceva” a rămas, pentru că probabil asta ne este firea!
Datul cu tifla şi impresia că „nouă/mie nu ni/mi se întâmplă. Şi-atunci intervine superficialitatea, furtul de timp, păcălirea şefului, partenerului, vecinului, delicte minore, ce nu intră sub incidenţa legii, dar ne fac viaţa mai tristă. Noi pentru noi. Suntem veşnic nemulţumiţi de ce avem noi şi tot nemulţumiţi de ceea ce au alţii. Nu ne interesează de ce au mai mult sau mai frumos. Un soi de invidie ne înceţoşează existenţa şi nu mai vedem clar ce am putea face pentru ca să nu mai fim nemulţumiţi.
Să fie câteva zeci sau sute de mii sau poate mai mulţi „oficiali”, de la nivel local până la nivel central, care s-au perindat, prin vot, prin relaţii, prin hazard, la conducerea „trebilor” colective şi generale. Un procent (de o cifră) probabil că se identifică optimist cu viaţa comunităţii pe care şi-au propus să o managerieze. Restul? Aici este paradoxul nostru. Despre ceilalţi este vorba! Aceştia sunt mai cunoscuţi, pentru că toată lumea a învăţat marketing! Nu valoarea lucrului făcut contează, ci notorietatea. Şi toată lumea caută notorietate prin orice mijloace! Dar dacă notorietatea pozitivă, ca să zic aşa, vine şi trece, nu pare interesantă, cealaltă, negativă, face valuri, sporeşte cu repeziciune şi se instalează în memoria colectivă. Ne aprindem ca o vâlvătaie (şi ne stingem la fel) când auzim de succese ale românilor. Dar, în general, nu „săpăm” după amănunte, nu descoperim „secrete”. Când este vorba de aspecte negative, suntem foarte interesaţi, investigăm în arborele genealogic până la rădăcini, facem asociaţii, naştem poveşti, sporim nimicul.
Probabil că aşa este în firea omului!? Să pierdem timp cu nimic, tot aşa cum cădem în autoadmiraţie pentru multitudinea de domenii la care ne pricepem, pentru modul ingenios în care fentăm munca serioasă, fie intelectuală, fie fizică, pentru talentul de a ne nesocoti, de a ne ignora calităţile în acţiune şi multe altele, care ne blurează, ne întârzie succesul pe care am putea să-l avem. Din nou sunt la modă zicerile vesel amare cu „pauzele lungi şi dese…”, cu „ei se fac că ne plătesc…”, în cuvinte mai tari, mai contondente şi mai puţin decente.
România se schimbă. Este evident. Noi când ne schimbăm?! (Mioara VERGU-IORDACHE)