Ne dăm cel mai bine seama (sau aşa mi se pare mie) de sensul unui cuvânt, dincolo de etimologie (fascinantă călătorie!), căutându-i antonimele şi sinonimele. Că dacă nu-i aşa e aşa sau dimpotrivă!
De pildă, să ne referim la cuvântul „autentic”, un adjectiv folosit frecvent pentru a arăta însuşirea unei fiinţe sau a unui lucru „care este conform cu adevărul, a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci.” Sinonime?! Iată: evident, neîndoielnic, original, real, sigur, veridic, veritabil. Să vedem dacă nu devine mai puternic adjectivul „autentic” când citim care-i sunt antonimele: contrafăcut, fals, falsificat, inventat, neautentic, născocit, plăsmuit, scornit.
O similitudine de joc în cazul cuvântului „om” ne arată, practic, acelaşi lucru. Originea fiecăruia (fiecărui om!) este foarte importantă, dar ce sinonime sau antonime folosim când îl caracterizăm? Uneori, acestea sunt împrumutate din sfera cuvintelor care definesc necuvântătoare şi a cuvintelor din sfera însuşirilor negative. Căci, cuvintele ne definesc, în descriere şi în apreciere, în relaţiile pe care le stabilim.
Şi dacă este să îmbinăm cele două părţi de vorbire, adjectivul „autentic” şi substantivul „om”, vedem cât de importante, de puternice sunt antonimele în realitate. De ce? poate veţi dori să întrebaţi. Pentru că vorbele nu trăiesc undeva, într-o lume a lor, ele trăiesc aici, împreună cu noi, pentru că au forţa de a caracteriza, de a simplifica, de a sintetiza, de a ne ajuta să comunicăm. Căci, una este să spui despre cineva că „nu este autentic”, alta este să spui că este „fals”, „contrafăcut”, „ născocit”, „plăsmuit”, „scornit”. Şi, trebuie să recunoaştem, întâlnim foarte multe cazuri de exprimare eufemistică! Permanent acţionează „antonimele” pentru că le generăm, le provocăm, din greşeală, din întâmplare, din lipsă de educaţie. (Evident, mă refer la antonimele cu conotaţie negativă!)
Oamenii în general au calitatea de a simţi „autenticul” şi-l urmează, şi-l copiază, simt o stare de bine în preajma omului autentic. Autenticitatea nu poate fi mimată decât foarte puţină vreme. Realitatea iese la suprafaţă, indiferent de pomada folosită: din sfera culturii, a comportamentului civilizat, a inteligenţei emoţionale.
Autenticitatea include simplitate, forţă, recunoaştere, modestie. Ce-i drept, destul de rar la persoanele publice de la noi. Ne este mult mai uşor să le caracterizăm prin antonimele cuvântului „autentic”. Poate pentru că nu promovează ceea ce gândesc, ceea ce pot să facă, pentru că nu se ţin de cuvânt, pentru că vor să pară ceea ce nu sunt. Se vede cu ochiul liber. Autenticitatea a devenit o floare rară. De aceea mi-ar plăcea să o ocrotim, să o cultivăm, să o creştem acolo unde încă, din fericire, o mai întâlnim! (Mioara VERGU-IORDACHE)