Filosofia generală integrativă este „temei deductiv al antropologiei, axiologiei, istoriosofiei

E în limitele firescului ca, la un moment dat, un filosof care și-a risipit sagacitatea în multe din ramurile filosofiei să încerce să realizeze și o privire cuprinzătoare asupra corelației și interacțiunii lor, îndeosebi cu concepția sa filosofică generală (cu filosofia mamă).

De asemenea, e cât se poate de normală aspirația unui gânditor spre statutul de autor de sistem filosofic propriu, mai ales în situația aceluia care ani de-a rândul a stăruit în a-și expune în diferite lucrări idei, teze, ipoteze inovatoare referitor la teme și subiecte diverse din perimetrul filosofiei.

În demersul de față tocmai cu un astfel de caz avem de-a face. Căci profesorul Ioan N. Roșca este cunoscut de decenii ca unul care și-a văzut de treabă, oferind lucrări de referință în ramuri dintre cele mai importante ale filosofiei: axiologie, antropologie filosofică, filosofia istoriei (istoriosofie), istoria filosofiei românești și universale.

Acum, în lucrarea intitulată Filosofia integrativităţii, domnia sa anunţă că doreşte să ofere „o viziune generală proprie – ontologică, metafizică, gnoseologică –, sintetizând ideile expuse de mine (de el, I. N. Roşca – n.m. – C.S.) în lucrările de antropologie filosofică, axiologie şi filosofia istoriei (istoriosofie). Cu alte cuvinte, în calitate de autor al prezentei cărţi – mărturiseşte el – mă gândesc la o completare a ideilor din amintitele filosofii de ramură, de care m-am ocupat, cu ideile de maximă generalitate, care le pot cuprinde pe cele de o generalitate mai restrânsă sub forma unui acoperiş sau cum frumos spunea Lucian Blaga despre sistemul său filosofic, ca o cupolă fără de care edificiul filosofic blagian nu ar fi fost complet” (p. 9).

Conştient de dificultatea pe care o ridică construcţia unui amplu sistem filosofic, Ioan N. Roşca menţionează că nu are pretenţia unui edificiu filosofic de o asemenea anvergură, ci doar realizarea unei corelări şi coordonări a celor câteva filosofii de ramură pe care a reuşit până acum să le treacă prin filtrul propriei gândiri. „În schimb, – afirmă el cu tărie – consider că prezentul volum va conţine schiţa unei filosofii generale, personale, cu liniamentele ontologice, metafizice şi gnoseologice care se pot degaja atât prin generalizare inductivă din ideile mele antropologice, axiologice şi istoriosofice, cât şi prin argumente şi intuiţii raţionale, independente de generalizările inductive” (p. 9).

Completând acest cadru teoretico-metodologic al abordării sale, Ioan N. Roşca, precizează că „Totodată, în prezenta carte voi arăta că relaţia dintre viziunea general filosofică şi filosofiile de ramură sau aplicative este, de fapt, o corelaţie. Filosofiile aplicative constituie premise ale unui demers inductiv, care, completat cu argumente şi intuiţii strict raţionale, se va solda cu ideile unei viziuni general- filosofice. La rândul lor, ideile general-filosofice, vor deveni premise ale unui demers deductiv, de reexpunere a principalelor idei din filosofiile aplicative. Cupola construcţiei inductive devine astfel temelia aceluiaşi edificiu refăcut şi prezentat sub aspect deductiv” (p. 9-10).

Ideea fundamentală care dă nota specificităţii concepţiei ontologice, metafizice şi gnoseologice a lui Ioan N. Roşca este ideea integrativităţii, adică tocmai aceea care relevă corelativitatea spiritului şi materiei, a subiectivului şi obiectivului, ca factotum prezent „în rezolvarea principalelor probleme cu care se confruntă filosofia omului, a valorilor şi a istoriei”. Această idee a integrativităţii nu a apărut din nimic, a priori, nici ca un capriciu aleatoriu al gândirii spontane şi nici ca un produs al nevoii de coerenţă a sistemului, ci, cum subliniază autorul, „s-a conturat din cunoştinţele mai particulare despre om, valori şi istorie”, adică din însăşi substanţa sui generis a sistemului propus.

Filosoful Ioan N. Roşca indică încă din Prefaţă itinerariul pe care cititorul trebuie să-l parcurgă „cu atenţie şi răbdare” pentru a găsi, în primul rând, acel fundament integrativ al amintitelor filosofii aplicative de ramură; în al doilea rând, sporul de profunzime şi claritate pe care acest fundament îl conferă acestora, făcând din problematica lor preocupări ale vieţii noastre spirituale de fiecare zi. De altfel, autorul cărţii nutreşte convingerea că lectorul interesat „va găsi în ea un vademecum pentru răspunsuri la întrebări nu atât abstracte şi îndepărtate de viaţă, cât mai curând concrete şi actuale” (p. 10)

Dacă în prefaţă autorul s-a dovedit parcimonios cu schiţarea cerinţelor de ordin metodologic în Introducere este mult mai generos întrucât le expune pe larg, cu scopul mărturisit de a configura cupola filosofiei integrative. Astfel, după o disjungere în ansamblul disciplinelor filosofice, a celor pe care domnia sa le consideră fundamentale (ontologia, metafizica, gnoseologia, metodologia) de cele pe care le socoteşte ca fiind secundare (filosofia naturii, filosofia istoriei, filosofia culturii, axiologia, antropologia filosofică etc.), Ioan N. Roşca se pronunţă în direcţia necesităţii resimţite de filosoful care cultivă mai multe dintre disciplinele filosofice enumerate de a le integra într-un sistem cu scopul de a evidenţia corelaţiile dintre ele şi îndeosebi conexiunile dintre cele fundamentale, care sunt de maximă generalitate, pentru că vizează totul existenţei, dar şi pe cele secundare, de o generalitate mai restrânsă, întrucât se referă doar la un anumit domeniu, însă privit şi acesta în raport cu existenţa în ansamblu. (p. 11).

Condiţia corelării şi armonizării ideilor din disciplinele fundamentale cu cele din disciplinele secundare este necesitatea existenţei unor note comune. Însă nu este obligatorie existenţa unei legături, între ele putând fi şi o separare (ruptură). Căci, explică Ioan N. Roşca, este de la sine înţeles „faptul că legătura, sau, dimpotrivă, ruptura dintre filosofia fundamentală şi filosofia secundară depind, în principal, de geneza ideilor din disciplinele filosofice fundamentale, care, prin maxima lor generalitate şi abstractitate, se pot detaşa de cunoştinţele particulare, devenind un rod al purei raţiuni speculative, în sensul de raţiune care depăşeşte limitele oricărei experienţe şi cunoaşteri întemeiate pe ştiinţele particulare” (p. 12)

Autorul cărţii porneşte la drum cu minuţioase precizări terminologice (prilej  cu care face numeroase trimiteri la alte concepţii, la alţi autori şi la alte instrumente de lucru) şi incursiuni în istoria deloc liniară, ci, mai degrabă, foarte sinuoasă, a conceptelor utilizate (plecând de la etimologia acestora): ontologie, metafizică, fiinţă, esenţă, existenţă, realitate etc. etc.

De pildă, afirmă el apodictic „în prezenta carte, ontologia desemnează teoria fiinţei ca fiinţă, prin fiinţă înţelegând fondul comun tuturor celor ce fiinţează, în calitatea lor de fiinţări, fie că sunt cunoscute, fie că sunt necunoscute, dar pe care le admitem ca existente. În sensul amintit, ontologia se referă atât la cosmosul cunoscut de noi, cât şi la Universul necunoscut, într-un cuvânt, la tot ce există” (p.12).

Sau, cu aceeaşi rigoare, arată că „prin metafizică înţeleg filosofia care are ca obiect ideile despre existenţă în ansamblu, aşa cum sunt ideile de Existenţă, Esenţă a Existenţei, Mişcare, Temporalitate, Spaţialitate, Cauzalitate, Finalitate etc., cu excepţia desigur, a ideii de Fiinţă şi a celor adiacente acesteia, care constituie obiectul ontologiei” (p. 17-18). Aceasta în primul rând, pentru că, în al doile rând, Ioan N. Roşca consideră că „metafizica se ocupă şi de înţelegerea realităţilor intracosmice, a claselor de lucruri individuale, prin prisma categoriei ontologice de Fiinţă, precum şi a categoriilor metafizice, îndeosebi a celor de Esenţă cosmică, de Existenţă şi Realitate. În fond, în acest sens, metafizica înseamnă aplicarea ideilor de maximă generalitate, începând cu ideea ontologică de Fiinţă, la ideile din filosofiile de ramură care abordează diferitele sfere ale Cosmosului finit” (p. 18).

Şi tot astfel, într-o manieră categorică procedează la definirea aproape a tuturor termenilor filosofici folosiţi, îndeosebi prin apel la numeroase distincţii de sens – diferenţiere semantică (Ontologie – Metafizică; Fiinţă – Esenţă cosmică; Existenţă – Realitate ş.a.), ceea ce îi conferă, pe lângă o personalizare a înţelesului acestora şi o acurateţe (absenţa oricărei ambiguităţi) în utilizarea lor.

 Dar nu în aceasta constă clou-l cărţii. Căci, subliniază autorul, „indiferent de denumire, mai important de semnalat este faptul că disciplinele filosofice de ramură nu sunt decât într-o mică măsură ontologii sau metafizici, şi anume numai în măsura în care ideile despre domeniul investigat sunt raportate la ideile ontologice sau, respectiv, metafizice. În rest, ele sunt antropologii filosofice, filosofii ale culturii, filosofii ale istoriei etc.” (p. 21)

Optica integrativistă este mereu prezentă ca legătură (trecere) de la „o abordare ontologică sau metafizică, a ceea ce spun despre obiectul investigat, la una gnoseologică, privitoare la mijloacele cognitive prin care sunt obţinute” (p. 22). Cu această ocazie autorul cărţii formulează o baterie de întrebări referitoare la cunoaştere şi adevăr (p. 23), care îşi cer răspunsurile nu oricum, ci doar în contextul acceptării perspectivei integrativiste.

Fundamentul filosofiei integrativităţii declarat de autor îl reprezintă tocmai înţelegerea categoriilor metafizice de Esenţă, Existenţă, Realitate, reieşită din disciplinele de ramură care i-au fost o preocupare constantă: antroplogia, axiologia, istoriosofia. De altfel, acestea din urmă sunt prezentate şi ca „premise pentru filosofia generală a integrativităţii”. După cum autorul arată, şi reciproca este valabilă, în sensul că „filosofia generală integrativă este „temei deductiv al antropologiei, axiologiei, istoriosofiei” (p. 27).

În final, aşa cum menţionează autorul, cartea sa „îşi propune să arate că ideea de bază a filosofiei integrative privind conjuncţia dintre corporal şi incorporal, aşa cum se răsfrânge aceasta în soluţiile date principalelor probleme de care se ocupă antropologia filosofică, axiologia şi filosofia istoriei, oferă omului posibilitatea unei atitudini echilibrate, prin care să-şi cultive în corelaţie şi armonie corpul şi sufletul, trebuinţele materiale şi exigenţele sale spirituale” (p. 28).

Concluzia autorului, la care subscriu întrutotul, se referă tocmai la  finalitatea pragmatică a lucrării sale: „Concepţia integrativităţii ne oferă multiple beneficii în viaţa practică, începând cu însăşi asigurarea sănătăţii şi continuând cu integrarea în societate, cu înţelegerea felului în care să ne raportăm la valori, sau a aportului nostru istoric” (p.187). (Prof. univ. dr. Constantin STROE)