O linişte lipicioasă

Subzistăm într-o mocirlă a crizelor, între o apocalipsă informaţională şi „dolce far niente”. Dacă întrebi, nu mai suportăm, dacă doar priveşti, nimic nu ne mişcă. Clipele de entuziasm, de umanitate, de hărnicie, de angajament, de promisiuni se sparg ca valurile la mal. Părem într-o perpetuă aşteptare marcată de păgubosul „să ne dea”, să ne dea Dumnezeu – care ne dă mereu şi noi uităm să mulţumim!, să ne dea guvernanţii –  care nu ne dau, dar noi continuăm să sperăm şi-i votăm , să ne dea părinţii – care, oricum, sunt desueţi, vetuşti, să ne dea, să ne dea. Sigur, individual poate nu ni se potrivesc vorbele de mai sus. Dar ce facem ca societate, ca întreg?!

Suntem foarte buni la vorbe, la acuzaţii, la a fi moralizatori, critici, dar nu autocritici, partizanii unui grup şi nu adversarii, ci duşmanii altor grupuri… Aşteptăm schimbarea instalaţi în fotolii confortabile, la adăpost de intemperii, similar cu aşteptarea timpului probabil. Oricum nu ne prea foloseşte informaţia pentru că, nu-i aşa, timpul e probabil! Ba unii chiar îl contestă. Timpul.

Pluteşte un soi de lehamite, un soi de „am plecat ca să găsesc, dă, Doamne, să nu găsesc!” O linişte lipicioasă, spartă de titluri terifiante din mass media, unde toată lumea ştie secrete, are proprietăţi paranormale în lumina (sau întunericul) cărora, agramat de cele mai multe ori, ni se servesc nimicuri înspăimântătoare. Sunt multe furtuni în pahare de plastic umplute cu apă doar până la jumătate! Oricum ar fi, popor inteligent fiind, am înţeles că nu trebuie să luăm în seamă falsele catastrofe. Din păcate, nu le luăm în seamă nici pe cele reale!

Constatăm că în jurul nostru se întâmplă lucruri bune şi lucruri rele. Am putea să învăţăm, să preluăm experienţe pozitive şi să la adaptăm la realitatea românească. Am putea. Ba chiar avem intenţia. Chiar vom… Până ne dumirim, a plecat trenul din gară. Mereu m-am întrebat despre „fatalitatea” legilor. Aflăm, pe propria piele, ni se spune că avem legi incorecte, incomplete, rele, de-a dreptul. Bine, aşa e, dar aceste legi nu pot fi modificate rapid pentru a deveni bune şi utile? Cine pe cine împiedică să fie corectate? Unii spun că nu se acţionează de frica justiţiei. Iar nu înţeleg! Legile în baza cărora acţionează justiţia nu pot fi corectate pentru a sluji corectitudinea, scopul interesului naţional?

Să nu credeţi că nu observ şi eu bunele intenţii – fără finalitate, din păcate, din diferitele domenii. Numai că, aşa văd eu, în fruntea „trebilor ţării” se află o orchestră în care fiecare membru cântă o altă partitură. Dirijorul pare încă în faza de a-şi descifra propria partitură. Până când se vor armoniza – sper cât mai repede! – continuăm să subzistăm într-o mocirlă a crizelor, ţintuiţi într-o linişte lipicioasă. Dă, Doamne, ploaie de cinste şi hărnicie! (Mioara VERGU-IORDACHE)