Întrebările sunt grele

E mai greu să pui întrebări decât să dai răspunsuri. Întrebarea cuprinde un pic din răspuns, din răspunsul aşteptat/bănuit. Răspunsul poate să nu aibă legătură cu întrebarea. Nu, nu am învăţat acest lucru la şcoală. L-am observat şi mai ales îl observ în lumea pe care o populăm. Puţini întreabă pentru a afla. Cei mai mulţi întreabă pentru a fi confirmaţi. De aceea, de multe ori, răspunsul nici nu mai are importanţă, nu mai este aşteptat. Am văzut că aceeaşi propoziţie sau frază poate fi întrebare sau răspuns în funcţie de semnul de punctuaţie folosit.

Accesul neîngrădit la cunoaştere (insist!, accesul, nu cunoaşterea) pare suficient pentru ca fiecare să fie specialist în orice, oricând şi oriunde. Un citat bine asortat convinge de profesionalismul persoanei care întreabă sau care răspunde. Ce înţelege publicul cititor, privitor, ascultător, telespectator? Nu contează, dacă: acceptă, pe negândite, tot ce se spune, fără să mai întrebe, fără să mai ceară amănunte, dacă este în admiraţie faţă de emitentul naraţiunii/expunerii, dacă… Magister dixit!

Diversitatea opiniilor apare, paradoxal, ca un atac la democraţie, democraţie care se bazează pe drepturi şi libertăţi, pe libertatea de exprimare. Aproape pe nesimţite, cu ajutorul „distanţării fizice”, numite totuşi cu temei „distanţare socială”, în pandemie, societatea noastră (şi nu numai) s-a încă mai divizat parcă pe lozinca bolşevică „cine nu este cu noi este împotriva noastră”, expresie preluată, prelucrată şi convertită ideologic, interesat, din Biblie.

Dar cine suntem „noi”? Cine suntem „voi”? Nu suntem cu toţii locuitorii acestei ţări pe care ne-o dorim mai bogată, mai frumoasă, mai vieţuitoare în pace? Nu toţi ne dorim să fim sănătoşi, prosperi, fericiţi? Cine hotărăşte că numai unii au dreptul să-şi spună părerea, iar alţii au libertatea doar de a asculta? „Noi” sau „voi”?

„Lăsat de capul lui”, românul ştie ce are de făcut, înţelege mersul lumii. Nu avem nevoie de explicaţii, de motivaţii pentru a fi empatici, pentru a şti care-i partea bună ce trebuie urmată. Ultimele săptămâni au dovedit-o cu prisos. Până ca „noi” sau „voi” să facă planuri, românii au cuprins într-o îmbrăţişare oamenii la nevoie, cetăţeni ucraineni, femei şi copii, bătrâni, bărbaţi, tineri. Nu s-au gândit la politică, la revanşe, nu s-au gândit la altceva decât la omenie. Căldura şi generozitatea, spontane, emoţionante, fac portretul real al acestui popor, care, sigur, ca orice pădure, are şi uscături. Oamenii aceştia generoşi nu au pus întrebări incomode şi nu au aşteptat, nici imbolduri, nici răspunsuri, când şi-au deschis inimile şi casele pentru a adăposti oameni la necaz. Dar au dreptul să pună întrebări, orice fel de întrebări, şi să primească răspunsuri, toate răspunsurile adevărate. Este obligatoriu ca răspunsurile să aibă greutatea întrebărilor. Pentru că, da, întrebările sunt grele! (Mioara VERGU-IORDACHE)