Extemporal la sinceritate

Lucram la secţia „Învăţământ”. După anii 80 ai secolului trecut, înfiinţasem o rubrică „Extemporal la sinceritate”. Formulam un set de întrebări la care-i rugam pe elevi, mai ales din clasele terminale, să răspundă. Întrebările erau foarte diverse. Nu aveau legătură cu materiile studiate. Altceva mă interesa! „Extemporalul la sinceritate” era o umbrelă! Şi atunci am constatat cu durere încotro se duce şcoala românească. În majoritate, răspunsurile erau lipsite de originalitate şi, mai ales, pline de greşeli gramaticale. Se ştie că a fost perioada în care „omul nou” nu avea voie să fie corigent sau repetent, perioada în care profesorii erau sancţionaţi pentru neputinţa intelectuală sau lenea copiilor. Şi-atunci, trecea clasa cam toată lumea. Aşa ajunsese sistemul. Dar alfabetul îl ştia toată lumea! Mi-aduc aminte că la un liceu din Braşov, o dirigintă dorea să mă convingă de efortul pe care-l face pentru a recupera nişte copii. Scrisese multe adrese către familii. Da, un efort! Numai că acelor adrese nici eu nu aş fi răspuns! Adresele semnate de tovarăşa dirigintă erau pline de greşeli, de genul „v-om lua măsuri”. Cum să iei în serios un astfel de profesor? Cum să colaborezi, ziceam şi zic eu. Comparam acest gen de profesor cu profesorii mei. Mare noroc am avut! Excelenţi cu toţii! De necomparat. Instruiţi, harnici, cu vocaţie, exigenţi, dar drepţi, iubitori de copii,cu respect pentru profesia lor. Ne-au insuflat ambiţie, competitivitate, dorinţa de a fi mai buni. Manualul era un îndreptar, pe care îl puteam studia individual. La clasă, profesorii ne făceau curioşi aducând informaţii suplimentare, beletristică, hărţi, culegeri, desene etc. La notare, cine ştia manualul primea notă de trecere. Pentru notă mare trebuia să ştii mult mai mult.

În fine, e adevărat, şcoala românească a trăit din rezultatele olimpicilor în ultima perioadă a regimului trecut. Eu am sperat că după 1990 toată şcoala românească va fi la nivelul olimpicilor. Evident, m-am înşelat! Cum m-am înşelat gândind şi despre celelalte domenii. Regretul meu şi al altora ca mine nu foloseşte însă la nimic.

Dacă astăzi aş mai încerca un „Extemporal la sinceritate”, mi-e teamă că dacă l-aş adresa elevilor şi unor cadre didactice aş avea aceeaşi dezamăgire ca-n anii 80! Absolvenţii acelor ani sunt astăzi părinţii şi bunicii copiilor cu studii online fără curent electric, internet, tablete, telefoane inteligente, fără profesori instruiţi să susţină astfel de cursuri… Pe de altă parte, mă întreb dacă sunt reali profesorii din ziua de azi! Când mai au timp de şcoală? Sunt antrenaţi nonstop la cursuri, programe, schimburi de experienţă, conferinţe, mobilităţi etc, etc, în urma cărora sunt notaţi, primesc punctaje. Ori sunt supraoameni ori… Prefer să cred că sunt supraoameni şi nu peste multă vreme vom vedea o creştere a şcolii româneşti. (Ce ziceţi, iau notă de trecere la acest „Extemporal la sinceritate”? Probabil mă vor certa părinţii.) (Mioara Vergu-Iordache)