Frica de propria umbră

Un om hrăneşte un câine. Un câine hrăneşte un om? Un câine hrăneşte un câine. Un om hrăneşte un om? Un câine muşcă un om. Un om muşcă un câine? Un câine muşcă un câine. Un om muşcă un om? Fiecare dintre propoziţiile anterioare devine ştire în funcţie de context. Aşadar, ce e mai important? Propoziţia – afirmaţie, interogaţie, mirare – sau contextul? 

Cum stabilim priorităţile? De pildă, în Japonia, întârzierea cu câteva minute a unui tren este o ştire. În România, ştirea ar fi ajungerea trenului la timp sau cu o întârziere de doar câteva minute. În unele părţi ale lumii, supraproducţia conduce la aruncarea mărfii, în timp ce în alte părţi subproducţia duce la înfometarea oamenilor. Contexte, pretexte, subtexte. Ca de obicei, ne învârtim în jurul cuvintelor şi dacă rămânem în doar lumea descifrării înţelesului lor, scăpăm din vedere ştirea.

Am intrat într-un an nou, fiecare în alt context, într-o altă conjunctură. La nivel individual şi la nivel colectiv. Nimic nu ne-a ocolit! Molimă, boli,  incendii, inundaţii, lupte, război (mai mult sau mai puţin declarat), foamete, supraproducţie, conflicte diplomatice, subproducţie, creşteri de preţuri, demonstraţii în stradă „liniştite” cu tunuri de apă sau cu gaze lacrimogene… toate s-au adunat parcă pentru a ne arăta cât de duşmanii noştri, noi, ca oameni, am devenit. Peste toate, ca şi cum nu ar fi fost ele însele de ajuns, ştirea, ştirea falsă, ştirea inventată, „povestea” scoasă din context, ruptă la jumătate sau la sfert, inducând panică, frică. Nu cred să mai fi existat vreo perioadă în care procentul de frică să fi fost aşa de mare! Frică de orice, dar chiar „frică de umbra ta”, cum zicea pe vremuri o vorbă românească. (Specialiştii spun că „Umbra este acea parte a minții noastre unde se află lucruri despre noi pe care am vrea mai degrabă să le uităm, să le ascundem de noi înșine și de alții.”). De unde vine aceasta?  De ce ne înspăimântăm de noi înşine, de ce refuzăm să credem despre noi că suntem la fel cu ceilalți oameni pe care îi întâlnim, să acceptăm că și noi suntem la fel, de ce nu ne acceptăm, de ce nu avem încredere în noi? Cel mai comod răspuns pare a fi „din cauza contextului”. Dar cine creează contextul? De ce-l acceptăm fără să-l supunem analizei noastre lucide, obiective, informate? De ce ne supunem fără crâcnire unei/unor autorităţi în cele mai multe cazuri virtuale? Nu, nu îndemn la revoltă civică, ci doar la revolta noastră cu noi înşine, pentru a sparge bula unui context căruia îi dăm voie să cotropească fiinţa noastră interioară şi să ne domine prin frică, să eludeze adevărul, să ne lase slabi în confruntarea cu o realitate care ea însăşi nu este aşa de neagră dacă am şti să o înfruntăm eliberaţi de frică.

…Da, până la urmă, toate propoziţiile iniţiale pot fi realităţi, pot fi ştiri. Depinde de context. Haideţi să ne eliberăm de contextul fricii! (Mioara VERGU-IORDACHE)