564

Zvon de iarmaroc şi prăvălii cu iz de podele lustruite cu gaz. Miros de gogoşi şi merdenele fierbinţi. Tramvaie mai vechi sau mai noi huruind pe şine vechi de peste un secol şi jumătate. Muşcate la ferestre cu cercevele din lemn cu vopseaua sărită. Plăpumi şi perne puse la aerisit pe pervazuri scorojite. Frânghii de care spânzură laolaltă, fără ruşine, lenjerii, pulovere croşetate de bunici din alte timpuri şi haine „de firmă”. Dulceaţă şi şerbet oferite musafirilor la ceasul amiezii. Precupeţe îmbufnate sau vecine care îşi împrumută una alteia câte un pahar de ulei sau o cană cu zahăr. Fum de lemn, de cărbuni sau de cărnuri grase răbufnind din curţi ascunse de arbori bătrâni. Chei puse sub preşul de la intrare. Zorele, bolte de viţă, straturi de regina nopţii, phlox şi trandafiri parfumaţi. Ziduri roase de iedera în spatele căreia ghiceşti geamuri cu perdele scrobite, învelind gutui date în pârg peste iarnă. Pisici dormind pe garduri, câini hămăind printre uluci sau, uneori, dincolo de ele. Biserici şi mănăstiri. Hala Traian şi amintirea Halei Unirii. Dealul Arsenalului, Uranus, Antim şi Opereta veche – acum nimic. Chirpici şi termopan, zgârie-nori şi dărăpănături, palate ornate cu stuc, vile cochete şi case care trag să moară. Art Deco, Art Nouveau, Baroc, Constructivism şi Bauhaus, cartiere dormitor şi străzi flancate de construcţii cubiste, moderniste sau în stil veneţian. Bulevarde largi şi ulicioare pietruite sau străzi înguste urcând în trepte ce a mai rămas din colinele de altă dată. Elanuri ecologiste şi nesfârşite „borduriade”. Întunericul sfâşiat de fulgerări de neon. Fântâni care cântă şi umile „ţâşnitori” care răcoresc trecătorii însetaţi. „Împinge tava”, birturi, terase, cluburi şi localuri luxoase. Bulevardul cinematografelor. Cofetării din vitrinele cărora îţi zâmbesc savarine, jofre, mascote, violete şi amandine. Tarabe cu flori şi chemarea oacheşă din spatele buchetelor: „Hai frumosule, să-ţi dau o floare…”. Miros de casă veche, de om şi de cărămizi obosite. Miros de vopsea proaspătă. Paralelipipedele de sticlă ale marilor lanţuri de retail. Metroul ca o legendă. Gârla cu maluri betonate, dar la fel de „dulce” ca altă dată. Grafitti. Aglomeraţie, buluceală. Înjurături la volan şi trafic încâlcit. Parcări insuficiente. Trotinete, biciclete.  Lume cu ochii în telefon. Parcuri cu platani. Cartiere cu nume de arbori meliferi, de bălţi cu var, de general maghiar ţintuit de iubiri fără leac, de „colea-n tină”, de sfinţi, de pădurari, de loc de popas al oştilor, de soldaţi plecaţi să-şi risipească oasele prin lume. Teatre, săli de concert, muzee, parcuri, lacuri cu insule. Vaporaşe, bărci, hidrobiciclete. Lebede, raţe sălbatice şi cormorani. Mai nou, chiar şi o deltă.

De la Podul Lemaitre la Bariera Vergului, de la Foişor la Ciurel şi de la Puţul cu Roată la Câmpul cu Flori şi Viilor, de la pasajul Macca-Villacrosse la forfota Lipscanilor, de la „Inter” (fiindcă aşa i se va spune în veci, indiferent de vremelnicii săi stăpâni), trecând prin Magheru, şi apoi coborând spre Cişmigiu pe lângă Palatul Regal, Bucureştii îşi iţesc deopotrivă turlele aurite, chirpicii şi turnurile de sticlă. De peste jumătate de mileniu. S-a încăpăţânat şi s-a învrednicit să reziste războaielor, ocupaţiei străine, incendiilor, bombardamentelor, inundaţiilor, cutremurelor devastatoare şi demolărilor haotice. A parcurs cu răbdare drumul de la „sat cu pretenţii de oraş” la „Micul Paris”, a îndurat, a înghiţit multe, dar a rămas viu şi frumos, aşa exasperant şi plin de contraste cum este, purtându-şi vesel, cald şi primitor cei cinci sute şaizeci şi patru de ani de când primele colibe au început să fie durate pe malurile mlăştinoase ale celor două râuri care îl străbat. Şi, deşi oraşul este în continuă schimbare, din Oborul străluminat de Moşi şi de flăcările grătarelor sfârâind a belşug încă mai auzi iarna zurgălăi sunând a Crăciun de la gâturile cailor înhămaţi la sănii trecând cu scrâşnet de zăpadă tăvălită în copite. Nu ai cum să nu-l iubeşti. Sprijinit pe umerii cariatidelor din Herăstrău, pe zvârcolirile de apă ale fântânilor Mioriţa şi Zodiac, atât de straniu în ochii celor care nu îl cunosc, în care vechiul nu pare niciodată nou, ne lasă să credem că va trăi veşnic. La mulţi ani! (Dragoş CIOCĂZAN)