25 de ani de la vizita Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea la Bucureşti – 3-9 mai 1999

Pelerinul păcii şi al libertăţii, care a iubit România şi pe români: Sfântul Ioan Paul al II-lea

„Românie, vin la tine În numele lui Iisus Cristos”

* Cristos însoţeşte dintotdeauna evenimentele naţiunii române.* Cum să nu amintim, în fapt, că evanghelizarea şi formarea primelor comunităţi creştine au coincis cu însăşi formarea străvechiului şi nobilului vostru popor? Cum să nu relevăm cu recunoştinţă că Evanghelia i-a pătruns profund, încă de la începuturi, viaţa şi obiceiurile, devenind izvor de civilizaţie şi principiu de sinteză între diversele suflete ale culturii lui? * Datorită credinţei creştine, această ţară, care este legată de memoria lui Traian şi de romanitate, dar care evocă chiar în nume Imperiul Roman de Răsărit şi civilizaţia bizantină, a devenit în decursul secolelor o punte de legătură între lumea latină şi ortodoxie, ca şi între civilizaţia elenă şi popoarele slave. *Istoria credinţei voastre este reprezentată semnificativ de picturile prezente pe atâtea faţade ale bisericilor voastre care, cu toate vânturile şi ploile, continuă să vestească iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. *… Românii, în condiţiile istorice tragice, trecute şi mai recente, au păzit cu curaj darul credinţei creştine, rezistând unor violente persecuţii şi insidioase propuneri de a-şi trăi viaţa fără Dumnezeu. (Din cuvântarea rostită de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea la aeroportul Otopeni Bucureşti, 7 mai 1999.)

*Vizita mea vrea să confirme legăturile dintre România şi Sfântul Scaun, care au avut o mare importanţă pentru istoria Creştinismului în regiune. *…potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată pe aceste ţinuturi de fratele lui Petru, apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. *Mulţi martori de seamă ai Evangheliei, precum Sava Gotul, Niceta de Remesiana, provenind din Aquilea şi Laurenţiu de Novae, i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martirii Daco-romani precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în Pământul vostru. *Sămânţa Evangheliei, căzută în teren fertil, a produs, în perioada acestor două milenii, roade abundente de sfinţenie şi de martiriu. Mă gândesc la Sfântul Ioan Cassian şi la Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale, teologice şi canonice ale Orientului grec Occidentului latin; apoi, mă gândesc la voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, „un adevărat atlet al credinţei creştine“, cum l-a numit Papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai Evangheliei, între care domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşii martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul XX. *Patria voastră a cunoscut în acest secol, care se apropie de sfârşit, ororile unor dure sisteme totalitare, împărtăşind prin suferinţă soarta a numeroase altor ţări din Europa. *Gândul meu pătruns de emoţie se îndreaptă acum spre merituosul şi preascumpul cardinal Alexandru Todea, arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba Iulia, care a petrecut 16 ani în închisoare şi alţi 27 de domiciliu obligatoriu. Aducându-i omagiu lui, care în suferinţa acceptată cu creştinească răbdare din mâinile lui Dumnezeu îşi continuă slujirea de fidelitate faţă de Biserică, aş dori să aduc un cuvenit tribut de recunoştinţă celor care, făcând parte din Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte Biserici şi Comunităţi religioase, au îndurat persecuţii similare şi grave limitări. Moartea i-a unit pe aceşti fraţi ai noştri de credinţă în mărturia eroică a martiriului; ei ne lasă o lecţie de neuitat de iubire faţă de Cristos şi Biserica sa. *… în acest efort de reînnoire socială, naţiunea să nu fie lipsită de sprijinul politic şi financiar al Uniunii Europene din care România face parte prin istorie şi cultură.*Pentru a cicatriza rănile unui trecut crud şi dureros este nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de spirit întreprinzător şi onestitate. *Această îndatorire, grea, dar înălţătoare, le revine tuturor. Este o provocare mai presus de toate pentru voi, dragi tineri, care sunteţi viitorul acestui generos popor. *Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Occidentală şi Orientală pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de Grădina Maicii Domnului, vin la tine în numele lui Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Cristos, vei fi protagonista unei perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace.

Salutul adresat mulţimii din faţa Catedralei Patriarhale

„O punte de legătură între lumea latină şi ortodoxie.“ (7 mai 1999)
*Un salut special adresez Eminenţei Sale Alexandru Todea, Arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba Iulia, pe care sper să-l pot întâlni. Doresc să-i exprim aprecierea mea pentru marea sa mărturie de fidelitate creştină şi de unitate indefectibilă cu sediul lui Petru în vremurile prigoanei. *… reconstrucţia societăţii române va fi cu atât mai solidă cu cât se va înrădăcina mai mult în tradiţiile voastre cele mai sănătoase. E nevoie mai ales de a redescoperi puterea credinţei tuturor acelora care au preferat să moară decât să renege pe Dumnezeu sau Biserica. * Fiecare Biserică sau comunitate religioasă din ţara voastră a avut martirii săi şi în secolul XX… Tuturor doresc astăzi să le aduc omagiu…Cum să nu amintim, de pildă, de regretatul Cardinal Iuliu Hosu (1885-1970), Episcop de Cluj-Gherla, predecesorul meu Paul al VI-lea a dezvăluit ulterior că unul din cardinalii „in pectore“ creaţi în Consistoriul din 20 aprilie 1969 era tocmai Mons. Hossu şi l-a numit „ilustru servitor al Bisericii, preamerituos pentru fidelitatea sa şi îndelungile suferinţe şi privaţiuni pe care le-a îndurat pentru ea; simbol şi reprezentant el însuşi al fidelităţii multor Episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe şi credincioşi ai Bisericii de rit bizantin.“ * Şi Biserica Catolică de rit latin a fost obiect de prigoană, aşa cum e documentat de figura dârză a Slujitorului lui Dumnezeu Mons. Aaron Marton (1896-1980), Episcop de Alba-Iulia, care a fost mai întâi întemniţat şi apoi constrâns să trăiască în domiciliu forţat. Cu profundă emoţie amintesc, totodată, pe Mons. Anton Durcovici (1888-1951), eroic Episcop de Iaşi, mort în închisoare. Sunt doar câteva din multele şi ilustrele figuri de ucenici ai lui Cristos, victime ale unui regim care, ostil lui Dumnezeu prin ateismul său, a călcat în picioare şi omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Din discursul-scrisoare către Conferinţa Episcopală din România (7 mai 1999)

* Patruzeci de ani de comunism ateu au lăsat urme şi cicatrice în trupul şi în memoria poporului vostru şi au instaurat un climat de neîncredere; toate acestea nu pot dispare fără efort real de convertire a cetăţenilor în viaţa lor personală şi în relaţiile cu ansamblul comunităţii naţionale. Fiecare trebuie să întindă mâna fraţilor săi, astfel încât promovarea şi dezvoltarea să fie în favoarea tuturor, în special a celor care au îndurat efectele nefaste ale diferitelor crize din trecut. Poporul vostru este bogat în resurse nebănuite, de încredere în sine şi de solidaritate. Conştient de aceste valori el este chemat să dezvolte o artă de a trăi împreună care este un supliment de suflet şi de umanitate. * Solidaritatea şi încrederea reclamă de la toţi protagoniştii vieţii sociale acordul şi respectul diferitelor niveluri de intervenţie, precum şi o angajare perseverentă şi o atitudine onestă din partea tuturor celor care au sarcina să administreze problemele societăţii. Pornind de la aceasta se constituie cu adevărat o comuniune de destin. Încurajez locuitorii României să depună eforturi pentru a edifica o societate în serviciul tuturor şi să se lase uniţi din nou de mesajul lui Cristos, aşa cum au făcut înaintaşii lor din timpurile apostolice, arătând ce loc important au valorile creştine, spirituale, morale şi umane în viaţa naţiunii. * Răsturnările rezultate din evenimentele din 1989 au mărit diferenţele dintre cetăţeni. Dificultăţile în tranziţia democratică duc uneori la descurajare. Calea vieţii democratice trece înainte de toate printr-o educaţie civică pentru toţi cetăţenii, astfel încât ei să poată avea o parte activă şi responsabilă în viaţa publică, în sânul colectivităţilor locale şi la toate treptele societăţii. Format în spirit civic, poporul va deveni conştient de faptul că evoluţiile nu înseamnă doar structuri, dar că ele privesc de asemenea mentalităţile. În special, este bine ca tinerii să-şi poată regăsi încrederea în ţara lor şi să nu mai fie tentaţi să emigreze. * Pe de altă parte, este important ca un Stat dornic de convivialitate şi de pace să fie atent cu toţi indivizii care trăiesc pe teritoriul naţional, fără excepţie. Într-adevăr, o Naţiune are datoria de a face totul pentru a afirma unitatea naţională, întemeiată pe egalitatea între toţi locuitorii, independent de originea şi religia lor, şi pentru a dezvolta sentimentul primirii străinului.

Întâlnirea cu autorităţile civilie şi politice, cu reprezentanţi ai comunităţilor religioase şi cu corpul diplomatic (7 mai).

„Vin pe pământul vostru ca pelerin al păcii, al fraternităţii şi al înţelegerii“
* Iubiţi Fraţi, lanţurile voastre, lanţurile enoriaşilor voştri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi. Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reuşit. Voi aţi rămas liberi lăuntric, chiar dacă în lanţuri, liberi, chiar dacă în plânset şi lipsuri; liberi, chiar dacă comunităţile voastre erau profanate şi lovite.* Am venit în aceste zile să aduc omagiu Poporului român, care în istorie este semn al iradierii civilizaţiei romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba şi cultura. Am venit să aduc omagiu unor fraţi şi surori care au sfinţit acest pământ prin mărturia credinţei lor, făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din Evanghelia lui Cristos; un popor creştin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu preţ scump în chinurile şi vicisitudinile care i-au marcat existenţa. * Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiţi de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa voastră în unitate. Vin la voi pentru a da glas recunoştinţei Bisericii Catolice şi nu doar a ei: întregului univers creştin, tuturor oamenilor de bunăvoinţă voi le-aţi oferit mărturia adevărului care îi face liberi. * În decursul istoriei voastre, felurite suflete ale creştinismului – cel latin, cel constatinopolitan şi cel slav – s-au contopit în geniul original al poporului vostru. Această preţioasă moştenire religioasă a fost salvgardată de comunităţile voastre orientale, împreună cu fraţii Bisericii Ortodoxe Române. * Părinţii voştri au voit să restabilească uniunea cu Biserica Romei. În „Clausula Unionis“ au afirmat printre altele: „Ne-am unit noi, mai sus numiţii, cu toată tradiţia noastră: riturile ecleziastice, Divina Liturghie, posturile şi Calendarul nostru să se păstreze neatinse“. De la acea unire se împlinesc cei 300 de ani: consider providenţial şi plin de semnificaţie faptul că celebrările celui de-al treilea centenar coincid cu marele Jubileu al anului 2000. * Acea unire purta cu sine ecoul a secole de istorie şi de cultură ale poporului român. Acestei istorii şi culturi tocmai acea unire le-a adus o contribuţie de mare semnificaţie, cum arăta şcoala născută în acel Blaj, pe care acelaşi Eminescu l-a salutat, nu întâmplător, ca „mica Romă“. * Strădania voastră, preaiubiţi fraţi ai Bisericii Greco-Catolice, este cea a fidelităţii faţă de istoria şi tradiţia voastră. Figuri ca Teofil Szeremi şi Anghel Atanasie Popa, care au apărat cu dârzenie propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o ameninţe, arată cum catolicitatea şi cultura naţională pot nu numai convieţui, dar şi să se îmbogăţească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalităţi care lărgeşte orizonturile şi favorizează depăşirea pericolelor de închistare şi închidere în sine. *La picioarele splendidului iconostas al catedralei voastre şi-au aflat odihna, în sfârşit, rămăşiţele pământeşti ale venerabilului Episcop Inochenţie Micu Klein, altă figură care şi-a iubit şi apărat cu generozitate şi curaj catolicitatea, strâns unită cu identitatea sa de român. Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica voastră limba română a intrat în liturghie şi că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea identităţii naţionale. *Acest patrimoniu îşi trăgea seva şi din bogăţiile liturghiei şi tradiţiei bizantine pe care voi le aveţi în comun cu fraţii Bisericii Ortodoxe. Voi sunteţi chemaţi să faceţi să retrăiască acest patrimoniu, să-l restabiliţi unde este necesar, inspirându-vă din sensibilitatea celor care au voit unirea cu Roma şi din ceea ce Biserica Catolică aşteaptă de la voi. *Fidelitatea faţă de tradiţia voastră, atât de bogată şi de felurită, trebuie reînnoită continuu astăzi, când spaţii de libertate vă sunt date, pentru ca Biserica voastră, în revenire la propriile rădăcini şi în deschiderea la chemarea Spiritului, să poată fi ea însuşi din ce în ce mai mult şi, tocmai prin această identitate multiplă, să contribuie la creşterea Bisericii universale. *Străduiţi-vă pentru o anumită calificare a învăţământului teologic, ştiind bine că viitorii preoţi sunt călăuzele care vor conduce comunităţile în noul mileniu. Uniţi eforturile, calificaţi profesorii şi educatorii, înrădăcinându-i totodată în identitatea voastră particulară şi în respiraţia universală a Bisericii. Aveţi grijă de viaţa călugărească şi acţionaţi pentru renaşterea monahismului, atât de strâns legat chiar de esenţa Bisericilor Orientale.* Iar peste toate acestea – vă spun cu Sfântul Pavel – „îmbrăcaţi-vă întru dragoste“ (Col 3, 14). Mai degrabă decât pentru privarea de darul libertăţii, deşi de nepreţuit şi chiar de cel al vieţii, voi aţi suferit pentru că nu v-aţi simţit iubiţi, pentru că aţi fost constrânşi la clandestinitate, printr-o grea izolare de viaţa naţională şi internaţională. * Dacă între Ortodocşi şi Catolici comuniunea nu este încă deplină, „reţinem că ea este deja perfectă în ceea ce toţi împreună considerăm culmea vieţii de har <martyria> până la moarte, comuniunea cea mai adevărată ce poate exista cu Cristos care îşi varsă sângele, şi în acest sacrificiu, face să devină apropiaţi cei care altă dată erau departe. * Pentru creştini acestea sunt zile de iertare şi reconciliere. Fără această mărturie lumea nu va crede: cum putem vorbi în mod credibil de Dumnezeu care este iubire, dacă nu există nici un răgaz în confruntări? * Vindecaţi rănile trecutului prin iubire. Suferinţa comună să nu genereze separare, ci să suscite miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta miracolul pe care lumea îl aşteaptă de la cei ce cred? * Martirologiul vostru se deschide cu celebrarea ideală a acestor episcopi care şi-au amestecat sângele cu cel al Jertfei Euharistice pe care au celebrat-o zilnic. * L-am evocat şi pe cardinalul Iuliu Hossu, care a preferat să rămână cu ai săi până la moarte, renunţând să se transfere la Roma ca să primească de la Papa biletul de cardinal, pentru că aceasta ar fi însemnat să-şi părăsească pământul natal.

Omilia Sfântului Părinte la divina liturghie în ritul bizantin-roman în catedrala „Sfântul Iosif” (8 mai):

„Am venit în aceste zile să aduc omagiu Poporului român, care în istorie este semn al iradierii civilizaţiei romane în această parte a Europei”
* Vin în întâmpinarea unui popor care a primit Evanghelia, a asimilat-o şi a apărat-o de atacuri repetate, simţind-o de-acum ca parte integrantă a patrimoniului său cultural.* Este vorba de o cultură elaborată cu răbdare, pe urmele Romei antice, Într-o tradiţie de sfinţenie care a pornit din chiliile a nenumăraţi monahi şi monahii, dorind să cânte laude lui Dumnezeu şi să ţină sus braţele în rugăciune, ca Moise, pentru ca bătălia paşnică a credinţei să fie câştigată În folosul populaţiilor acestui pământ. * Amândoi în istoria noastră personală am văzut lanţurile şi am cunoscut oprimarea din partea unei ideologii care voia să extirpeze din sufletul popoarelor noastre credinţa în Cristos Domnul. Dar porţile iadului nu au biruit asupra Bisericii, Mireasa Mielului. * După mulţi ani de violenţă, de mortificare a libertăţii, Biserica poate turna balsamul harului pe rănile omului şi să îl vindece în numele lui Cristos, spunând, ca şi Petru, ologului: „argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Isus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă.“ (Fap 3,6). * Cenobiile, bisericile acoperite cu fresce, icoanele, veşmintele liturgice, manuscrisele nu sunt doar bijuterii ale culturii voastre, dar şi impresionante mărturii de credinţă creştină, de credinţă trăită. Acest patrimoniu artistic, născut din rugăciunea monahilor şi monahiilor, a meşteşugarilor şi sătenilor inspiraţi de frumuseţea liturghiei bizantine constituie o contribuţie deosebit de semnificativă la dialogul dintre Orient şi Occident şi la renaşterea acelei fraternităţi pe care o aprinde În noi Duhul Sfânt În pragul noului mileniu. * Pământul vostru românesc, între „latinitas“ şi Bizanţ, poate deveni punct de întâlnire şi de comuniune. El este străbătut de marele Danubiu, care udă regiuni din Răsărit şi din Apus: fie ca România, ca şi acest fluviu, să poată lega raporturi de înţelegere şi de comuniune între popoare diverse contribuind la afirmarea în lume a civilizaţiei iubirii.

Întâlnirea cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (8 mai):

„Am venit să contemplu Chipul lui Cristos sculptat de Biserica voastră.”
* Prin poziţia geografică şi prin lunga ei istorie, prin cultură şi tradiţie, România este o casă unde Orientul şi Occidentul se regăsesc în dialog natural. * Aici Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi. Şi în aceste zile am putut trăi această experienţă. Alături unii de alţii, cum erau Petru, Andrei şi ceilalţi apostoli adunaţi în rugăciune cu Maica Domnului în primul cenacol, am trăit noi Rusalii spirituale. * În timp ce aproape se deschide poarta celui de-al treilea mileniu, ni se cere să ieşim din limitele noastre obişnuite pentru a face să se simtă cu mai multă vigoare vântul Rusaliilor. * Voi care v-aţi eliberat de coşmarul dictaturi totalitare, nu vă lăsaţi amăgiţi de visurile înşelătoare, periculoase ale consumismului. Şi acestea ucid viitorul. Isus vă face să visaţi o Românie nouă, un pământ pe care Orientul şi Occidentul să se poată întâlni în fraternitate.* Încurajez locuitorii României să depună eforturi pentru a edifica o societate în serviciul tuturor şi să se lase uniţi din nou de mesajul lui Cristos, aşa cum au făcut înaintaşii lor din timpurile apostolice, arătând ce loc important au valorile creştine, spirituale, morale şi umane în viaţa naţiunii.* Răsturnările rezultate din evenimentele din 1989 au mărit diferenţele dintre cetăţeni. Dificultăţile în tranziţia democratică duc uneori la descurajare. Calea vieţii democratice trece înainte de toate printr-o educaţie civică pentru toţi cetăţenii, astfel încât ei să poată avea o parte activă şi responsabilă în viaţa publică, în sânul colectivităţilor locale şi la toate treptele. * Fără Îndoială, modificările teritoriale care au dus la unirea de populaţii de apartenenţe etnice şi religioase diferite au desenat, mai ales în Transilvania, un mozaic socio-religios complex. Graţie convivialităţii naţionale şi religioase, cu răbdare şi mai ales cu voinţa de a reuşi arta de a trăi împreună, vor putea fi depăşite opoziţiile şi temerile. * Doresc în fine să menţionez primirea pe care România a acordat-o cu atâta generozitate compatrioţilor mei şi guvernului polonez în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.* Aş vrea de asemenea să aduc omagiu exploziei spontane de care au fost capabile numeroase persoane cu ocazia evenimentelor din 1989.  (Evocare realizată de Nicolae MAREŞ, scriitor-publicist)