24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor

Unirea Principatelor „era bună pentru români, bună pentru turci, bună pentru toată Europa.” (Saint-Marc Girardin)

(…) „Chestiunea care se pune este şi de scop, nu în ideea machiavelică („Scopul scuză mijloacele”), ci a naturii morale a scopului. Nu orice scop scuză mijloacele, ci numai scopul cel bun. Or, cauza unirii românilor s-a dovedit a fi, din perspectivă istorică, una pozitivă, după cum au teoretizat încă din epocă atâţia intelectuali, în frunte cu Mihail Kogălniceanu. Dubla alegere (la 24 ianuarie 1859) a fost un act de tactică politică de înaltă clasă, menit să asigure succesul unirii. Cuza a fost domnul care a aplicat cea mai mare parte din programul Revoluţiei de la 1848, care a făcut cele mai multe reforme pe unitatea de timp şi care a deschis modernizarea României şi a accelerat sincronizarea sa cu civilizaţia europeană. Mihail Kogălniceanu, cel detaşat de domn în ultima parte de domniei, avea să spună la abdicarea domnului: „Nu greşelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”. Cuza însuşi, din exil, a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, fapt care arată un simţ civic şi o responsabilitate pentru ţară cum rar am mai avut. Cuza şi Kogălniceanu au fost doi oameni mari, făcuţi pentru momente mari ale istoriei românilor”. ( Acad. Ioan Aurel POP: „Alexandru Ioan Cuza, eroul Unirii”, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/alexandru-ioan-cuza-eroul-unirii-195198.html)