170 de ani de la naşterea OMULUI ŞCOLII

Academician Radu VOINEA: „Universitatea noastră poartă numele lui Spiru Haret: un omagiu adus marelui om al şcolii româneşti, o onoare pentru noi”

(…) Spiru Haret s-a născut la 15 februarie 1851 în comuna Hanul Conachi din fostul judeţ Putna. Şcoala primară a început-o în casa părintească, apoi a urmat câtva timp la o şcoală din Dorohoi. Ultimele două clase le-a urmat la Şcoala primară din Sărărie, în oraşul Iaşi. În septembrie 1862, a intrat la liceul Sfântul Sava din Bucureşti, care se afla în acel timp la capătul actualei Calea Victoriei, pe malul Dâmboviţei. Dintre cei şapte ani petrecuţi la acest liceu, cinci ani a fost intern. Este interesant că în perioada aceea nu existau cursuri tipărite; elevii luau notiţe după explicaţiile profesorilor, i-au căzut în mână însă câteva cărţi franceze de matematici: cele de algebră ale lui Bertrand şi Briot, cea de trigonometrie a lui Serret şi cea de cosmografie a lui Briot şi Garcet. Este interesant că a tradus, în liceu fiind, Tratatul de astronomie al lui Quetelet, pe care l-a publicat mai târziu Junimea. Poate că această traducere i-a insuflat dra-gostea de a studia armonia universală, ceea ce l-a condus mai târziu la celebra sa teză de doctorat. După terminarea liceului, în 1869, Haret s-a înscris la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de ştiinţe, secţia fizico-matematică. La 3 decembrie 1870, pe când era încă student, Haret a fost numit profesor de matematici cu titlu provizoriu la Seminarul central Nifon din Bucureşti. Pe atunci, pentru ocuparea unui post de profesor în învăţământul secundar se cereau numai bacalaureatul şi un examen-concurs. Haret şi-a luat licenţa în matematici în 1874. În acelaşi an, Titu Maiorescu, ministru al Instrucţiunii Publice, i-a acordat lui Haret, pe baza unui concurs, o bursă pentru a studia matematicile la Paris. Acolo şi-a dat Haret seama de unele lipsuri în domeniul matematicii şi şi-a trecut din nou licenţa în iulie 1876. Doi ani mai târziu, la 18 ianuarie 1878, şi-a trecut doctoratul la Sorbona cu teza intitulată Sur l’invariabilité des grands axes des orbites planetaires în faţa unei comisii formate din Puiseux, preşedinte, şi Briot şi Baillard, membri. Haret a fost, astfel, primul nostru doctor în matematici de la Paris.

Teza de doctorat a lui Haret, care nu conţine decât 49 de pagini, a fost considerată la vremea respectivă o lucrare epocală. Despre ce era vorba? Se ştie că, potrivit legilor lui Kepler, planetele descriu în mişcarea lor în jurul Soarelui elipse ale căror axe sunt bine determinate. Newton a reuşit să explice de ce au loc asemenea mişcări, descoperind legea atracţiei universale, potrivit căreia o planetă este atrasă de Soare cu o forţă proporţională cu produsul maselor şi invers proporţională cu pătratul distanţei de la Soare la planeta respectivă. În timpul când Haret îşi făcea studiile la Paris, se punea următoarea problemă: dacă legea descoperită de Newton, a atracţiei universale, este adevărată, atunci nu numai Soarele atrage planetele, dar şi planetele se atrag între ele. Aceste forţe sunt mult mai mici din cauză că masa Soarelui este enormă, pe când masele planetelor sunt relativ mici (de exemplu, dacă ne-am închipui Soarele ca o sferă cu raza de un metru, pământul ar fi, proporţional, cât un grăunte de nisip). Totuşi, ele influenţează mişcarea planetelor, ale căror traiectorii nu mai sunt elipse perfecte, ci traiectorii care prezintă foarte mici perturbaţii de la forma eliptică. Ce se întâmplă cu aceste perturbaţii în timp? Rămân mici sau cresc foarte mult? Cu alte cuvinte, traiectoriile planetelor rămân în vecinătatea elipselor sau se îndepărtează foarte mult de aceste elipse? Problema aceasta este o problemă de stabilitate a mişcărilor? Este sistemul nostru planetar un sistem stabil sau un sistem ce se va dezagrega? Fireşte, răspunsul la această întrebare nu este deloc simplu. Expresiile acestor perturbaţii ar trebui să cuprindă termeni de ordinul întâi, de ordinul al doilea, de ordinul al treilea etc… Înainte de Haret, matematicienii francezi Laplace, în 1773, şi Lagrange, în 1776, arătaseră că termenii de ordinul întâi sunt nuli. Un alt matematician francez, Poisson, în 1808, arătase că şi termenii 26 de ordinul al doilea sunt nuli. În sfârşit, Mathieu, de asemenea, matematician francez, crezuse că a demonstrat că şi termenii de ordinul al treilea sunt nuli, deci că stabilitatea sistemului nostru planetar ar fi asigurată pentru un număr foarte mare de ani. Este meritul lui Haret de a fi reluat aceste calcule şi de a fi arătat că Mathieu se înşelase, el reuşind să obţină expresiile exacte ale acestor termeni de ordinul al treilea. Aşadar, sistemul nostru planetar nu este stabil. El se destramă. Faptul însă că termenii de ordinul întâi şi de ordinul al doilea din expresiile perturbaţiilor sunt nuli înseamnă că această destrămare va avea loc după un timp suficient de lung, după sute de milioane de ani, deci nu este niciun motiv să fim, deocamdată, îngrijoraţi. Fireşte, o asemenea concluzie a stârnit vâlvă nu numai în rândul oamenilor de ştiinţă, ci şi în rândul filosofilor şi l-a făcut celebru pe plan mondial pe Spiru Haret.
Când s-a întors în ţară, la 1 aprilie 1878, Haret a fost numit suplinitor, apoi titular, la Catedra de Mecanică a Universităţii din Bucureşti, catedră care între timp se separase de Catedra de Calcul infinitesimal. El a predat mecanica raţională la Universitatea din Bucureşti până în anul 1910. În acelaşi timp, a fost numit, în anul 1882, ca profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, unde, până în anul 1885, a predat trigonometria, geometria descriptivă, apoi, din 1885, până în 1910, a predat numai geometria analitică.
A fost ministru al Instrucţiunii Publice şi al Cultelor în trei rânduri, între 1897 şi 1899, 1901-1904 şi 1907-1910. În această ultimă calitate, Spiru Haret a avut o activitate prodigioasă pentru ridicarea nivelului învăţământului nostru pe toate treptele sale: primar, secundar şi universitar. El a fost autorul moral al reformei învăţământului secundar şi superior, din luna martie 1898, când a trifurcat liceul în: modern, real şi clasic. Reforma aceasta a durat pentru învăţământul secundar peste 30 de ani, când s-a revenit la liceul integral unic. Principiul lui Haret în materie de învăţământ a fost «primatul şcolii» şi a reuşit, într-adevăr, să ridice mult nivelul şcolii româneşti înainte de Primul Război Mondial. Deosebit de interesante sunt circularele pe care le trimitea îndeosebi învăţătorilor. Mai mult decât atât, Haret, ca ministru, răspundea personal învăţătorilor la scrisorile acestora. Academicianul Cristofor Simionescu îşi aminteşte că bunicul său, învăţător într-o comună din nordul Moldovei, primise un asemenea răspuns din partea lui Spiru Haret, scris de dânsul personal, cu cerneală violetă, în care ministrul îi dădea sfaturi cum să predea în aceeaşi cameră unor elevi din clase diferite. Un alt fapt interesant este remarca pe care o făcuse Spiru Haret, pe atunci ministru, într-o inspecţie la o şcoală din Moldova, cu privire la un băieţel ce îi dăduse răspunsuri excelente la întrebările pe care i le-a pus. «Dacă ai să ai vreodată nevoie de ceva în legătură cu şcoala, să vii la mine la minister» – i-a spus Haret. Şi s-a întâmplat să aibă nevoie nu mult după aceea. După răscoala ţărănească din 1907, băieţelul n-a mai fost primit la şcoală din cauză că tatăl lui participase la răscoală. Tatăl s-a dus la minister. Spiru Haret l-a primit. A căutat în dulap şi a scos un carnet, l-a examinat şi a conchis: «Da, este adevărat!» şi a aprobat ca băieţelul să continue şcoala. Cine era băieţelul? Era viitorul academician Vasile Răşcanu, medic şi fiziolog. Aş adăuga aici faptul că Spiru Haret fusese acuzat ca autor moral al răscoalei ţărăneşti din 1907, considerându-se că el a influenţat pe învăţători, care, la rândul lor, au instigat pe ţărani să se răscoale. În realitate, în lucrarea sa în chestiunea ţărănească, Haret ridicase problema împroprietăririi ţăranilor, propunând înfiinţarea obştilor ţărăneşti, a băncilor populare şi a asociaţiilor de vânzare în comun a produselor ţărăneşti, dar nu se ţinuse seama de opiniile sale.
Aş mai menţiona un fapt ce arată importanţa pe care Spiru Haret o acorda activităţii proprii didactice în ciuda funcţiilor de conducere şi administraţie pe care le-a avut. Astfel, în 1901, când guvernul trebuia să depună jurământul, guvern din care făcea parte şi Spiru Haret, regele Carol I a fixat ora 9 dimineaţa pentru această solemnitate. Spiru Haret a arătat că la această oră are cursuri la universitate. Atunci, regele Carol I a schimbat ora, şi anume, la 11 dimineaţa. Fără comentarii.
Spiru Haret a scris şi o altă lucrare ştiinţifică importantă prin conţinutul ei, după celebra sa teză de doctorat, Mécanique sociale, apărută în anul 1910. Este o încercare de apropiere a două ştiinţe între ele – mecanica şi sociologia – în sensul că ştiinţa sociologică trebuie să lucreze cu unele metode matematice-mecanice. În lucrare se resimte influenţa lui Auguste Comte şi Herbert Spencer. Haret susţine că orice fenomen social se poate reprezenta printr-o curbă. De exemplu, curba mortalităţii are un minim la vârsta de 14 ani şi două maxime: una între 0-1 an şi a doua în jurul vârstei de 70 de ani. În continuare, Haret consideră că, aşa cum un punct matematic este caracterizat în spaţiul cu trei dimensiuni prin trei coordonate (x, y, z), tot aşa un individ este caracterizat prin trei coordonate: intelectul, moralitatea şi economicul. Continuând analogia cu mecanica, Haret constată că energia societăţii creşte de pe urma creşterii invenţiilor şi a respectului tot mai mare pentru individ şi constată că o societate prosperă cu atât mai rapid, cu cât randamentul este mai mare, deci cu cât se cheltuieşte mai puţină energie pentru a produce un lucru. Haret defineşte noţiunea de civilizaţie integrală a unei societăţi ca fiind dezvoltarea armonioasă în trei direcţii: economică, intelectuală şi morală. Lucrarea aceasta, cu analogii între fenomenele mecanice şi cele sociale, cu preocupări filosofice ale autorului, a fost viu criticată în epoca apariţiei sale. Cu toate lipsurile ei, dacă avem în vedere perioada în care a fost scrisă (1910), lucrarea are meritul de a fi pus, pentru prima oară la noi în ţară, problema introducerii unor metode matematice în studiul fenomenelor vieţii sociale.
Pentru meritele sale deosebite, Spiru Haret a fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1879 şi membru titular în anul 1892.
Cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, în anul 1911, a fost sărbătorit. Cu acest prilej a apărut un volum omagial intitulat Lui Spiru Haret. Ale tale dintru ale tale. La împlinirea a 60 de ani, care cuprinde 1228 de pagini.
Ca om, Haret a fost modest, cu vederi democratice, cinstit şi fără seamăn de bun. Nu a amăgit şi nu a dezamăgit pe nimeni. Între altele, aş menţiona că el a fost unul dintre puţinii care l-au ajutat pe Aurel Vlaicu in activitatea acestuia. A fost drept, hotărât, de o exactitate proverbială, extrem de muncitor, dar tăcut. Adesea spunea «Fapte, nu vorbe!». Şi lumea l-a îndrăgit pentru faptele sale.
A încetat din viaţă la 17 decembrie 1912, chinuit de cancer.
Posteritatea, la 9 iunie 1935, i-a dezvelit in faţa Universităţii din Bucureşti un monument în marmură, alături de statuia altor doi ctitori ai învăţământului românesc, Gheorghe Lazăr şi Ion Heliade Rădulescu, şi de statuia lui Mihai Viteazul. În perioada 1934-1938, au fost tipărite, în 11 volume, Operele lui Spiru C. Haret, care conţin, pe lângă lucrările ştiinţifice, şi lucrările sociale (discursuri, scrisori, legi etc…). Recunoscând meritele sale ştiinţifice, Uniunea Internaţională a Astronomilor a atribuit, în anul 1976, numele Spiru Haret unui crater de pe faţa invizibilă (de pe Pământ) a Lunii. (Octombrie 1994)