165 de ani de la Unirea Principatelor Române!

„Cuza-Vodă poate fi privit din trei puncte de vedere: cum a înţeles datoria sa de Domn; cum a tratat problemele politice ale epocii sale; cum a purtat povara nenorocirii sale.

Când un prinţ e crescut pentru tron, când din cea mai fragedă copilărie a purtat uniforma, a avut regimente, a văzut prezentându-i-se arma şi închinându-i-se steaguri, când i-au stat la îndemînă cei dintâi oameni ai neamului – atât mai rău pentru cine-l creşte, dacă-i lasă la o parte pe aceştia, pentru a lua mediocrităţi supuse, personalităţi neclare, ori cine ştie ce educatori de meserie, […] când astfel de oameni i-au stat deci la îndemână, pentru a-l iniţia în toate ramurile vieţii publice, care nu trebuie să fie necunoscute unui Suveran, – atunci ai tot dreptul de a fi pretenţios şi aspru faţă de unul care, ajuns la cârmuire, arată că nu-şi dă seama îndeajuns de datoria de a munci stăruitor pentru binele ţării şi neamului său, ori ţării şi neamului care l-au adoptat, urmărindu-l cu iubire de la cei dintâi paşi ai săi în viaţă.

Aşa a fost însă cu Alexandru Cuza, ajuns Domn din întâmplare, prin noroc, – nu norocul lui, care şi-a cheltuit viaţa în şapte ani, ci norocul nostru, care am folosit de pe urma acestei mărinimoase risipiri de puteri? Fiu de boier, din familie mare, şi nu prea mare, cu avere, şi nu tocmai cu multă avere, crescut ca orice fiu de boier din acel timp. Franţuzeşte la pension, istorie sacră, istorie antică, istorie a Franţei, „literatură”, aritmetică, artă de societate, maniere, călătorie la Paris pentru bacalaureat, care, oricum, era mai greu pentru un şcolar astfel pregătit, al pensioanelor moldo-române decât doctoratul de acum pentru absolvenţii şi licenţiaţii facultăţilor noastre.

S-a întors în ţară. (…). Cunoştea puţină lume, doar cercul de tineri între care trăise, eleganta lume femeiască din Iaşi. Pe cei de jos i-a descoperit după ce a luat Domnia; atunci întâi, potrivit cu datoria lui, a recunoscut el cu bucurie omenia, munca răbdătoare, vitejia, credinţa care sunt virtuţile ţăranului nostru. (…)

Colonelul Cuza e una, Vodă-Cuza alta; cel din urmă a luat de la cel dintâi doar anumite prietenii împovărătoare şi o singură iubire, pentru care-l mustră mai mult acei cari n-au iubit niciodată. Încolo, pentru noi un om nou, adevărat nou, strălucit nou, a răsărit în ianuarie 1859. El a rămas acelaşi până în clipa abdicării.

 (…) Prin gura lui nu mai vorbea un om, ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era el în gând şi grai. Cel dintâi fior de mândrie l-a avut generaţia de atunci când s-au auzit cuvintele mândre cu care el vorbea turcilor, cabinetelor europene, proclamând o Românie mândră.

(…) Căci el ştia că, în această lume unde legea nu poate prevedea toate şi unde nu se pot fixa răsplătiri pentru orice fel de merite, cel ce face mai mult decât datoria sa are drept la cea mai frumoasă răsplată, care vine din cel mai strălucit şi mai nobil privilegiu al unui principe: acela de a face pe cel vrednic să coboare scările palatului său cu puteri de muncă înzecite şi, iarăşi, de a face a se pleca fruntea acelui care şi-a călcat datoria fără ca legea să-l poată atinge.”

Nicolae IORGA, „Oameni care au fost”