160 de ani de la Unirea Principatelor Române – Mărire şi decădere

Noi românii avem un fel unic de a ne bucura! Găsim la tot pasul motive să sărbătorim. Începând cu Anul Nou, apoi de Sfântul Vasile, de Sfântul Ion, de Mica Unire, de Valentine’s Day, de Dragobete, de 1 Martie, de Ziua Femeii, de Mucenici, de 1 aprilie – Ziua Păcălelilor, de Paşte, de 1 Mai – Ziua Muncii (în trecut se sărbătorea Armindenul, cunoscută ca Ziua Pelinului sau a Beţivului), de Ziua Copilului, de Rusalii, de Sfânta Maria, de Sfântul Andrei, de Ziua Naţională, de Crăciun şi de multe altele. Cu alte cuvinte, românul vede cam în orice un prilej să se cinstească cu un pahar de bere sau de vin roşu, iar în ultimul timp, încurajat de stat, îşi cam ia tălpăşiţa spre vecinii bulgari sau spre Grecia, dacă se face punte între una dintre sărbătorile amintite şi un week-end. Când evenimentul e solemn, românul îmbracă haine închise la culoare şi îşi înfige cocardă în piept, dacă e mai spre tradiţional îşi pune ie, dacă e despre iubire exagerează cu roşu, cu flori şi bomboane. Dacă e despre Marea Unire aşteptă o ţuică şi o fasole cu ciolan… Dar dacă e despre Mica Unire? Pe logica imbatabilă a locuitorului Spaţiului Mioritic merge o porţie mai mică de ciolan cu fasole şi o horă mai mare! Pierdem însă, de cele mai multe ori, semnificaţia evenimentului pe care îl sărbătorim.

La 24 ianuarie 1859 a avut loc Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. Unirea celor două Principate a fost un proces, care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, ca reprezentant al Partidei Naţionale. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la Hotelul Concordia din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până atunci fusese doar o năzuinţă: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.

În măreaţa zi a Unirii de la 1859, deputatul Vasile Boerescu a declarat, entuziasmat, înaintea adunării: A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei. Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit o dorinţă sfântă.

Locul evenimentului era clădirea din Dealul Mitropoliei. Clădirea (nu mai există, dar în locul ei se află actualul Palat al Patriarhiei) era înconjurată în dimineaţa zilei de 24 ianuarie de mii de oameni. Deputaţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având şi urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”! După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat, rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei…

Am pornit la pas pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza şi a Micii Uniri şi aveam să constat, la scurt timp, cum „dorinţa sfântă” de acum 160 de ani nu mai e atât de importantă pentru contemporanii mei.

Prima oprire am făcut-o în Centrul vechi al Capitalei, mai exact pe strada Smârdan la numărul 39. Hotelul Concordia a fost construit în anul 1852 şi avea 90 de camere. Astăzi, clădirea, deşi este înscrisă în lista monumentelor istorice a Municipiului Bucureşti, a devenit o veritabilă ruină!

În anul 1884, un mare incendiu a izbucnit în strada Smârdan, din Centrul Istoric. Hotelul Concordia, proprietate pe atunci a maiorului Fănuţă, a luat foc şi a ars în mare parte. Totuşi, hotelul a funcţionat până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în timpul comunismului a fost administrat de ICRAL şi repartizat oamenilor muncii. După 1989, imobilul a fost câştigat în instanţă de un cetăţean străin, care l-a vândut imediat unei firme. Aşa cum ne-am obişnuit, patrimoniul istoric nu înseamnă mare lucru pentru autorităţi, pentru particulari, fie firme sau persoane fizice. Clădirile din Centrul vechi, indiferent că sunt clasate ca monumente de clasa A sau B, sunt lăsate intenţionat în paragină, până se dezintegrează şi devin pericol public. Atunci se dărâmă şi în locul lor apar construcţii fără estetică, din sticlă şi oţel. La 160 de ani de la Mica Unire, Hotelul Concordia cade pe trecători. Porţile lui sunt zăvorâte, iar singurele vieţuitoare, care se strecoară înăuntru, sunt câteva pisici. În rest, întregul parter a fost îmbrăcat, ca un muribund, într-un corset de lemn, ce seamănă mai mult a coşciug. Ferestrele de la etaj, mai toate avariate, sunt închise, parcă intenţionat să nu lase mirosul de igrasie să se împrăştie printre cafenelele şi terasele cochete de pe strada Smârdan. Ornamentele exterioare ale streşinii seamănă cu o gură căscată şi ştirbă. Placa de marmură, situată cândva în proximitatea intrării, care făcea cunoscută clădirea, a dispărut de ani buni. Peste tot în Centrul vechi e sărbătoare! Trecătorii şi clienţii ignoră trecutul, clădirile monumente istorice şi fragmentele autentice ale unei epoci fără de care noi nu am fi existat astăzi ca naţiune.

Am plecat mai departe spre Dealul Patriarhiei (fost al Mitropoliei). Am străbătut debandada de la Unirii, o piaţă despre care aproape nimeni nu se întreabă de ce poartă acest nume. Apoi am urcat dealul şi am dat de o statuie din bronz a lui Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a fost dezvelită în data de 20 martie 2004, în prezenţa oficialităţilor de la acea vreme, dar şi a Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Teoctist. Statuia a fost amplasată cu ocazia împlinirii a 184 de ani de la naşterea domnitorului român. Este opera lui  Paul Vasilescu şi, la acel moment, a fost considerată o reparaţie morală şi istorică, întrucât Capitala României nu avea nicio statuie a primului domnitor al României moderne. Nu putem înainta până în vârful dealului fără să facem o menţiune: şapte ani mai târziu, Bucureştiul îşi mărea colecţia de statui, cu a doua reprezentare a lui Alexandru Ioan Cuza, de această dată mult mai impresionantă ca mărime şi costuri. Un Alexandru Ioan Cuza „smuls-ciupit” de mâna artistului plastic Ioan Bolborea, singurul participant la licitaţia pentru proiectul din faţa Parcului Alexandru Ioan Cuza din sectorul 3 al Capitalei. Interesant este cum acest Cuza de patru metri, cu mâna dreaptă pe Constituţie, a uşurat bugetul Capitalei de 3 milioane de lei, fără TVA. În treacăt fie spus, statuia de patru metri a lui Bolborea a înlocuit un bust mai vechi reprezentându-l tot pe Cuza, fiindcă, de busturi, Capitala nu duce lipsă! Revenind la Dealul Patriarhiei trebuie adăugat că, la acest moment, este singurul loc din Bucureşti care mai vorbeşte despre măreţia momentului istoric, dar şi despre adevărata statură a lui Alexandru Ioan Cuza. Nici parcul care îi poartă numele, nici alte instituţii de cultură sau învăţământ din Capitală nu reuşesc să surprindă atmosfera redată în ziarul Românul din acele zile fierbinţi de iarnă ale anului 1859: … Nu se auzeau în toată Capitala, decât cele mai vii demonstraţii de bucurie…singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani…strigau acum cu toata puterea energică a sufletelor lor: „Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru!” Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca şi cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza ajungea la Bucureşti. În aceeaşi zi a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane Bucureşti, în care se angaja să respecte actul Unirii din 5 şi 24 ianuarie: Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor! (Ciprian C. VASILESCU)