150 DE ANI DE LA NAŞTEREA MARELUI ISTORIC ROMÂN

Latura sapienţială a marelui savant

Motto: Roagă-te lui Dumnezeu prin viaţa ta (Nicolae Iorga)

Fie ca gândul de mai sus, exprimat de Nicolae Iorga în volumul de Cugetări, tipărit în urmă cu 110 ani de cel mai de seamă cărturar şi savant român de la Cantemir până în zilele noastre, să ne călăuzească în anul în care România marchează 150 de ani de la naşterea acestui titan al culturii româneşti. Nicolae Iorga a fost considerat încă din timpul vieţii Dascăl al Neamului,  îndemnându-i cu slove de aur pe contemporanii şi pe urmaşii săi la acţiune şi mai ales să-şi iubească ţara. A propovăduit neîncetat: Nu scrie şi nu fă nimic de care să-ţi poată fi ruşine ţie însuţi. În condiţiile tulburi de azi, departe de a ne fi limpezită gândirea, când evenimentele şi prefacerile ne trag mai degrabă în jos, societatea românească are o nevoie acută de un asemenea patriot, de o minte atât de luminată, nu de plagiatori sau de indivizi (citiţi politruci!) cu o „pregătire” precară. Exodul de materie cenuşie timp de 30 de ani ne-a adus într-o situaţie din care greu vom ieşi, dacă vom mai reuşi. De aici şi evocarea şi prezentarea noastră la 150 de ani de la naşterea lui N. Iorga prin relevarea unora dintre cugetările de factură tolstoiană ale învăţatului nepereche de la Vălenii de Munte.

Impresionant cum, după un secol de la conceperea lor, maximele şi aforismele istoricului, literatului şi eticianului român îşi păstrează actualitatea. Este uimitoare factura sapienţială a gândurilor lui; ele au o perenitate aparte şi fac parte integrantă dintr-o operă prodigioasă nu doar pentru cultura românească, ci şi pentru cea universală. Potrivit unor surse, Nicolae Iorga a scris 1003 volume, 12 755 de articole şi studii şi 4963 de recenzii. Opera sa culminează cu Istoria României, în zece volume. Principalul său exeget, Barbu Theodorescu, a numărat 1250 de cărţi şi 25 000 articole ieşite de sub pana marelui savant şi publicist.

Savantul român a lăsat moştenire o întreagă bibliotecă; fiind poliglot, unele cărţi le-a scris direct în limbi străine. Din scrierile sale, atât de diversificate, nu exclud ca, în viitor, să se găsească exegetul, literatul capabil să extragă dintre sutele de mii de pagini, numeroase volume de gânduri nemuritoare. Pentru aceasta, însă, va fi nevoie de o altă viaţă de om, la fel de prodigioasă şi plină de dăruire ca a marelui cărturar. În cei 80 de ani scurşi de la trecerea sa în veşnicie, un asemenea demers n-a fost încă iniţiat, probabil şi din cauza faptului că încă nu s-a născut înfăptuitorul unui asemenea proiect. Pentru istorie şi pentru contemporaneitate, am ales câteva dintre zicerile sale, care completează Cugetările pe care le-am reeditat tocmai pentru a fi cunoscute şi înţelese de „europeniştii” noştri din toate etniile, plătiţi atât de mănos de contribuabilul român: Nicolae Iorga. Cugetări, ediţie anastatică, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2021; idem ePublishers, 2021.

Cu siguranţă, zicerile luminatului învăţat ar trebui să înlocuiască temenelele ruşinoase făcute de diriguitori la înalte curţi. Iată vorbe pline de tâlc rostite de Nicolae Iorga în urmă cu un secol: „Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul”; „Statul român deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa”; „Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele”; „Boala cea mai gravă, care macină societatea românească, este lipsa caracterelor”; „Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor”; „În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele.” (Cine să spună aceste adevăruri perene în limbajul de lemn de azi? Indivizi care abia şi-au terminat liceul cu pile sau care la angajare prezintă drept act de finalizare a studiilor superioare nişte fiţuici de frecventare a unor cursuri nerecunoscute nicăieri în lume, ajungând pe Dâmboviţa în fotolii de miniştri sau prim-miniştri? Se întoarce în mormânt Iorga cel drept…)

Trecând la volumul de Cugetări, 327 pp., amintim că începuturile scrierilor aforistice ale istoricului, oratorului, bărbatului de stat, savantului şi scriitorului român, au fost tipărite în urmă cu 110 ani, în 1911, la tipografia sa de la Vălenii de Munte. Nicolae Iorga împlinea atunci 30 de ani, cunoscuse multe ţări europene şi cultura acestora, studiase în Franţa şi în Germania, unde şi-a luat doctoratul cu învăţaţi de seamă ai acelor timpuri şi de a căror prietenie s-a bucurat toată viaţa. (N. Iorga – Orizonturile mele – O VIAŢĂ DE OM – aşa cum a fost, ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984).

 Impresionantă rămâne până în zilele noastre perenitatea maximelor şi afirmaţiilor tânărului autor care considera cugetarea o latură de adevăr care scânteie. Nu întâmplător a plecat în excursul său de la universal, cel mai adesea de la Scrierile biblice, pentru a ajunge la realităţi cotidiene, la îndemnuri concrete, care încă ne pot călăuzi, pe fiecare în parte şi mai ales pe cei din fruntea comunităţii.

Volumul de Cugetări din 1910 conţine idiomuri, esenţialităţi, chintesenţe verbale unice, proaspete la acea vreme, dar şi azi, la peste un secol de la apariţie, prin faptul că încă mai simţim în ele parfumul unic al sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX, denumit prin extindere şi fin de siecle. Culegerea premerge apariţia pe firmamentul culturii româneşti a unor artişti de talia lui Arghezi, Blaga sau Brâncuşi, în politica internă a unui I. I.C. Brătianu sau I. G. Duca, iar în cea externă a lui Take Ionescu ori Nicolae Titulescu.Amintim că prin această scriere Nicolae Iorga a dat o nouă dimensiune aforisticii româneşti, urmată fiind la scurt timp de opusul blagian Pietre pentru templul meu, tipărit imediat după Marea Unire, şi care s-a bucurat de o receptare mult mai largă. Dând Cezarului ce este al Cezarului, trebuie spus că primatul în promovarea gândirii aforistice contemporane o are Nicolae Iorga. (Mai bine de un secol, 110 ani, Cugetările lui Iorga au mai fost tipărite, nu integral, doar o singură dată, în 1976, de renumitul cărturar, Barbu Theodorescu, distinsul său biograf, la Editura Tineretului. Nu ştiu în alte părţi ce cultură îşi permite un tratament asemănător cu un florilegiu de asemenea factură.)

 Maximele sale ne duc însă cu gândul la paremiologia românească în ansamblul ei, dar şi la marii cronicari Grigore Ureche şi Miron Costin. De ce nu, la Dosoftei şi la Cantemir, domnitorul iluminist, sfetnicul lui Petru cel Mare, membru în timpul vieţii al Academiei de la Berlin. Nu întâmplător gânditorului Iorga i s-a spus un Voltaire al românilor. Găsim în cugetările sale ecouri din creaţia lui Anton Pann şi mai ales ale lui Eminescu. O lucrare comparativă pe această temă ne lipseşte. În gândurile lui Iorga domină relativitatea şi simplitatea: „Viaţa nu e bună, nici rea, e cea ce este.”

Iată cât de clar exprimă neîntrecutul cugetător faptul că fericirea prea multă nu strică, ci veştejeşte. Idiomul „ a veşteji” din această expresie ne aduce mai aproape de simţământul uman, de adevărul pe care îl întâlnim în fiecare toamnă. Constatăm şi azi că s-au perpetuat de-a lungul timpului o seamă de societăţi în care: Pentru cei mulţi Dreptatea era o temniţă, iar pentru câţiva un templu. (La asocierea dintre Dreptate şi Temniţă gândurile să nu ne ducă spre  faptele DNA-ului de azi, cel  care a ajuns să transforme Justiţia, care ar trebui să fie oarbă, în Templul atotputernicilor vremelnici, într-o instituţie pusă pe fabricat nedreptăţi, de cele mai multe ori cu sprijinul organelor represive, pentru a fi pe placul unor lideri primitivi, hrăpăreţi şi mincinoşi.) De aceea, nu întâmplător, referirile la scrierile biblice abundă în aforistica istoricului semănătorist. Vrei să fi fericit? Ia-ţi patul tău şi umblă!. (Da, umblă prin lume azi peste cinci milioane de români, căutând o soartă mai bună.) Se întreabă aforistul dacă: Proprietatea e un furt? Răspunde pozitiv – cu privire la cea nespornică, la proprietăţile însuşite prin tot felul de înşelăciuni de rude apropiate şi de prinţi de mucava, speculându-se „găselniţe” avocăţeşti ale multor indivizi puşi pe căpătuială, ajunşi să dezmembreze o ţară. Şi nu doar scrierile biblice îl inspiră pe cugetător, ci în primul rând realităţile cotidiene de atunci, de zeci de ori multiplicate azi. Sunt oameni cari au nevoie de duşmani (politicieni, am spune în momentul de faţă), cari pentru ura lor se consumă astfel: când nu găsesc duşmani, ei îi creează. Precum în comediile lui Caragiale, scrise cu mai bine de o sută de ani în urmă, într-o cheie şi mai scânteietoare receptăm cugetările sale, de parcă ar fi scrise ieri. Nicolae Iorga, cel din 1911, devine pentru anul 2021 un clarvăzător, atunci când savantul afirmă tranşant: Societăţile au nevoie de guvernare, nu de guvern. (sublinierea mea: N.M). Îl găsim pe autorul Istoriei Românilor cu ochii aţintiţi în patru nu doar spre Palatul Victoria, ci şi sus pe deal, la Cotroceni. Sunt oameni, cari se hrănesc numai din jignirea altora. Şi ei sug sânge. Iorga defineşte a fi obrăznicie situaţia de a cere de la alţii mai mult decât ţi se cuvine. Nu cumva aceste gânduri incendiare l-au pus pe gânditor la index? Şi culmea, îl mai ţin ţintuit acolo! Pentru că, nu-i aşa: Înţelepciunea nu se împrumută cu carul, ci se câştigă cu bobul. De aceea, definiţia pe care o dă Iorga geniului i se potriveşte azi de minune lui însuşi: Geniu e numele pe care oamenii de talent îl dau talentului lor. N. Iorga nu face parte din tagma celor cari îşi cruţă inteligenţa şi n’o aprinde decât la zile mari în odăile de gală, conştient că: Cine ţi-a făcut o nedreptate nu rămâne cu o datorie faţă de tine, ci cu o pierdere faţă de el însuşi. Şi, mai departe, câtă generozitate întâlnim în zicerea: Ai drept să dai, n’ai drept să ceri. (Să se refere autorul la unii care au azi o sumedenie de case sau palate, zeci de mii de hectare, munţi împăduriţi etc. etc.?) Rezultă clar că, la fel ca Eminescu, Iorga n-a scris doar pentru vremurile sale, ci pentru urmaşii urmaşilor săi.  Dreptatea e chipul prin care se înfăţişează în viaţa oamenilor legea prin cari lumile /omenirea/ se ţin în fiinţă. Din acelaşi registru, alte gânduri luminoase, drepte: Sunt popoare superioare legilor lor şi altele, inferioare. Cele d’intâi le calcă cu pietate, celelalte cu neruşinare. Unele legi sunt obiceiuri scrise, altele un program pentru a câştiga obiceiuri noi.

Publicistica şi aforismele neîntrecutului savant sunt un îndemn la muncă, la muncă neobosită şi cinstită. Ca megieş al Vălenilor de Munte, încă din copilărie îmi amintesc zicerea sa: Când chemi la muncă, să te văd cu sapa în mână, cugetare pe care o spuneau părinţii, rostită şi de învăţătorul meu, Ion Diniţă, gând pe care îl regăsesc în volumul la care mă refer. N-am fost surprins când în paginile opusului am citit aforismele: Lenea e fiica nedreptăţii; De ce odihna înainte de moarte, când te aşteaptă cea de după moarte? Sau Să nu fie moartea între două vieţi ca noaptea între două zile. Într-un limbaj în genere baroc pentru cititorul contemporan, ca un veritabil iluminist, Iorga a reînviat paradoxul, pe care îl va ridica pe noi trepte, pentru a exprima şi mai clar adevăruri perene. Cei ce ucid duşmanul fac aceasta pentru că nu pot ucide duşmănia în el; Fug oamenii de cine sunt desprinşi să fugă, nu de cine-i poate bate; Cei ce merg toată viaţa lor în trăsura altora pentru a-şi cruţa picioarele, trebuie să şi plătească pentru aceasta; Nu întoarce totdeauna vorba înapoi, fiindcă se poate să te loveşti tu însuţi pe tine etc. Spunând: Porcul capătă laude numai pe farfurie, Iorga apelează la proverbul românesc neaoş, fără să renunţe la sintagme pline de sensibilitate, de genul: Pe morţi nu-i căutaţi la morminte, ci în inima voastră. Grăieşte aceasta panegiristul nepereche al literaturii române, la fel ca şi în aforismul: Trăind, gândeşte-te la moarte, muncind, nu te gândi la viaţă ori Gândul morţii să-ţi slujească în orice clipă pentru a înţelege preţul vieţii.

Trecând la stilistica sau poetica din aforistica sa, aşa cum menţionam la început, Iorga îl urmează pe Tolstoi, dar şi pe Diderot sau Swift. Menţionez că, pentru  marele creator rus, Nicolae Iorga, ca şi Regina Elisabeta – Carmen Sylva, a avut o aprehensiune aparte. (La moartea marelui scriitor rus, Nicolae Iorga a scris (15 iulie 1907) că Tolstoi a fost unul dintre „cei mai mari oameni ai timpurilor de faţă”, „prin sufletul său de credinţă şi bunătate, cum nu mai este altul nicăieri în timpurile noastre”. (cf. N. Iorga, Oameni cari au fost, ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, 2009, p.149; cf. N. Mareş,  Corespondenţa inedită dintre Lev Nicolaevici Tolstoi şi Regina Elisabeta a României, în Ară şi literatură – Eseuri, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2019, pp. 100-105)

Îndemnând la bună creştere, la compătimire sau milostenie, despre care azi, printre mai marii lumii, vorbeşte numai Papa Francisc, Iorga constată că: Pâinea care te satură mai bine e aceia pe care ai dăruit-o, iar  La sfârşitul fiecărei zile, socoteşte nu ceia ce alţii au făcut faţă de tine, ci ceea ce ai făcut tu faţă de dânşii. Cu viciile umane profesorul Iorga este nemilos. Toate tarele individului sunt înfierate de dascălul românilor, în primul rând lăcomia şi prostia: Prostul ambiţios trebuie să fie rău, căci prostia singură nu dă notorietate. ‘i îi avertizează pe cei avizi de putere:  Faima se rugineşte dacă nu o cureţi prin muncă în fiecare zi. Îi avertizează, totodată, pe cei care caută gloria cu orice preţ, şi câţi veleitari de asemenea factură nu sunt pe lume?! (Azi citeam de un Dinu Păturică ajuns la 38 de ani ambasador în America, iar cel care l-a promovat îşi punea cenuşă în cap pentru contribuţia avută.) Ce ne spune Iorga despre asemenea indivizi? „Poţi zbura pe aripile altuia, dar nu cu ele”. Marele orator, parlamentarul Iorga constată că Există o disciplină a convingerilor, una a fricei şi una a lăcomiei şi Nu e elocvent cine e totdeauna elocvent, pentru că Accentele elocvente vin numai din inimă. Nu e lipsit de umor cugetătorul în aserţiunea: Câinele, ca poet, să ‘nchină lunii urlând. El transformă cu uşurinţă parabolele biblice în aforisme: Viţelul cel gras a fost tăiat cînd s’a întors fiul pierdut. Erau doi vinovaţi: fiul pentru că fugise de-acasă şi viţelul pentru că era gras. În afara antinomiei, omonimiei, polemistul foloseşte extrem de meşteşugit paradoxul, prin care dă forţă neaşteptată ironiei. Iată un gând despre poezie şi poeţi. Poesia? Uneori un cântăreţ şi o liră de cele mai multe ori o liră fără cântăreţ. Se întâmplă să fie şi un cântăreţ fără liră. În legătură cu criticii, verbul istoricului este mai acid decât cel pe care l-am întâlnit în vremurile noastre la Stanislaw Jerzy Lec: Criticul e adesea  strigoiul unui poet care n’a putut trăi. La fel de nemilos este enciclopedistul Nicolae Iorga cu polemiştii vremurilor sale (dar şi cu cei de azi, care se  autodenumesc  analişti): Polemistul convins e un soldat, polemistul plătit un călău, polemistul diletant un pervers.

Fostul prim ministru, dar şi ministru al educaţiei, dascălul N. Iorga constata, în 1911, că  Nenorocirea vremii e că din viaţă lipseşte şcoala vieţii şi că din şcoală lipseşte viaţa şcolii. (Oare numai atunci, nu cumva mai abitir azi? Când în fotoliul lui Spiru Haret sau al său au fost întronaţi în 2020 semidocţi notorii.) Îmbătaţi de putere mulţi politicieni nu realizează că Revoluţia e păretele ce se dărâmă asupra celor ce l-au clădit rău.

Sunt prea multe şi arzătoare cugetările gânditorului Nicolae Iorga, din postura de „contemporan al nostru”. Închei, amintind spusele sale cu privire la rolul şi menirea Bărbaţilor de Stat. Iată-i pe aceştia în peniţa cugetătorului: Bărbat de Stat e unul care nu spune ce ştie, până ce, la urmă, nu ştie ce spune. Dar poporul? Un popor care sufere e un popor care n’a găsit încă în el puterea ce respinge suferinţa. (Poporul român a respins-o cu mari jertfe în 1989. Ajută-ne, Doamne, ca răzvrătirea de atunci să nu se mai repete!)

 N. Iorga se autodefineşte în zicerea: Cugetător înseamnă  acela care cugetă lucruri noi; înţelept acela care cugetă lucruri cuminţi.

Citind scrierile şi cugetările sale nu poţi să nu fii de acord cu cronicarul, care, în plin Evul Mediu, spunea: Nasc şi în România oameni! Printre aceşti meteoriţi se numără şi cel de la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga. S-a născut în urmă cu 150 de ani. E veşnic în Panteonul culturii româneşti, prin scrierile sale, actual, prin premoniţiile din cugetările lui nemuritoare. (Nicolae MAREŞ)