150 DE ANI DE LA NAŞTEREA MARELUI ISTORIC ROMÂN

Solidaritatea manifestată de Iorga faţă de Polonia

Istoricul neamului, cărturarul, bărbatul de stat Nicolae Iorga a avut în timpul vieţii relaţii strânse cu Polonia, cu personalităţi marcante din administraţia poloneză, cu miniştri, cu şefii statului polonez renăscut în 1918, cu diplomaţii acreditaţi la Bucureşti, nu în ultimul rând cu istorici şi oameni de cultură de primă mână, personal cu mareşalul Józef Piłsudski, inclusiv la Varşovia (1924). (Nicolae Mares, Józef Pilsudski – Monografie, Bucureşti 2017, ed. eLiteratura, Bucureşti 2016)

Să sprijinim cu ceea ce avem mai bun pe fraţii polonezi năpăstuiţi
Odată cu izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939, până în ultimele clipe ale vieţii, N. Iorga a scris, în Neamul Românesc şi în alte publicaţii ale vremii, zeci de articole prin care înfiera izbucnirea conflagraţiei mondiale, înfăţişând drama poporului atât de apropiat nouă, nevoit să îşi părăsească vatra străbună în faţa atacului şi bombardamentelor naziste din Vest şi cele bolşevice din Est. (N.Iorga, Ultimele, ediţie şi comentariu introductiv de Stelian Neagoe, Scrisul Românesc, Craiova, 1978). În situaţia dată, Iorga a adresat tuturor românilor: „de la vlădică la opincă”, apeluri fierbinţi pentru a-i sprijini, cu tot ce aveau mai bun, pe fraţii polonezi năpăstuiţi. Vocea sa a avut un puternic ecou în societatea românească, dar şi peste fruntariile ţării, cum vom arăta imediat. Am întâlnit, de-a lungul anilor multe cuvinte de recunoştinţă din partea unor demnitari polonezi, precum prim adjunctul preşedintelui Comitetului de Stat al Planificării, Stanisław Długosz, absolvent, în timpul războiului, al Academiei Comerciale din Bucureşti, a scriitoarei Danuta Bieńkowska, cea mai prodigioasă „ambasadoare” a literaturii române în Polonia (Nicolae Mareş, România literară nr. 8/2020), a juristului Zbigniew Szuperski, traducător al lui Lucian Blaga, Nichita Stănescu, D. R. Popescu, Geo Bogza şi a multor alţi scriitori români (Nicolae Mareş, Szuperski – Blaga, Tribuna 329/mai 2016). La fel la clasica literaturii poloneze, Kazimiera Iłłakowiczówna, emigranta care a trăit din 1939 până în 1946 la Cluj (Nicolae Mareş, https://tribuna-magazine.com/kazimiera-illakowiczowna-sau-despre-dragostea-poetei-poloneze-pentru-poporul-roman-pentru-eminescu-si-blaga/), şi alte personalităţi marcante, care au contribuit la răspândirea şi cunoaşterea valorilor româneşti în Polonia: Ireneusz Kania, Juliusz Demel, Henryk Misterski, Halina Mirska-Lasota, Mieczyław Jaworowski şi mulţi alţii.

Riposta Berlinului la articolele domnului Iorga
Despre reacţia Germaniei, care urmărea cu o atenţie ieşită din comun tot ceea ce se petrecea în România, stau mărturie audienţele, unele cu caracter vădit insolent, făcute şefului guvernului, Armand Călinescu, sau la Palatul Sturdza, de trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar german, Fabritius, întrevederile cu ministrul afacerilor străine, Grigore Gafencu, cu propuneri şi presiuni care excedau convenţiile şi normele de drept internaţional. (Ministerului Afacerilor Străine. Fond 71 Germania, vol. 78 Germania ff.16-17, idem telegrama cifrată 39 490 din 10 septembrie 1939, în Nicolae Mareş, Relaţii româno-polone în 1938-1939 în context central european, p.647, editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011). Din toate acestea rezultă că, din punct de vedere diplomatic şi uman, România a manifestat o înţelegere cordială faţă de situaţia din Polonia, în contextul nou creat pe continent. De la „vlădică la opincă” românii s-au situat de partea Poloniei, a refugiaţilor polonezi, lucru relevat într-un raport al consilierului polonez Alfred Poninski, trimis la Paris noului comandant militar W. Sikorski, cel care i-l solicitase pentru a elucida comportamentul unor demnitari.
În această fază, argumentaţia părţii române s-a bazat permanent pe prevederile în vigoare ale dreptului internaţional, prevăzute în Convenţia de la Haga din 1907, reliefate în documente (avize) elaborate de renumiţi jurişti din Ministerul Afacerilor Străine de sub conducerea marelui specialist în drept internaţional, Vespasian Pella. (La Ministerul Afacerilor Străine s-au elaborat două avize cu privire la aplicarea normelor internaţionale în cazul dat; se stipula că în baza convenţiilor existente, a dorinţei exprimate de mareşalul Pilsudski, în octombrie 1933, în convorbirea avută cu Nicolae Titulescu, alianţele româno-polone joacă numai în relaţia cu Rusia. La rândul lor, în septembrie 1939, liderii polonezi n-au dorit să împingă inutil România într-o conflagraţie. (Cf. Nicolae Mareş, op. cit. pp. 218-229). Acceptarea tranzitului aurului sau găzduirea patrimoniului cultural polonez ori a unei părţi din tezaur, în a doua decadă a lunii septembrie (peste 80 de tone de aur de la Vicşani la Constanţa), a militarilor polonezi (zeci de mii de soldaţi, ofiţeri şi generali) în drum spre Franţa, Anglia şi alte teatre de război, a primirii in corpore, în ciuda avertis-mentelor şi presiunilor germane, a şefului statului polonez, a guvernului şi a autorităţilor, cordialitatea cu care populaţia a întâm-pinat pe refugiaţi, toate acestea au fost tratate la Berlin ca acte duşmănoase antigermane; ele au avut repercusiunile cunoscute din partea Reichului, săvârşite în 1940, în timpul Dictatului de tristă amintire de la Viena.
Poziţia şi publicistica semnată de Iorga au înrăit şi mai mult atitudinea funcţionarilor superiori din Ministerul de Externe de la Berlin. Aceştia, fără îndoială, cu aprobarea lui Ribbentrop, la 10 septembrie 1939 l-au invitat în audienţă pe consilierul de presă român, scriitorul Oscar Walter Cisek (1897-1969) pentru a-i transmite protestul german cu privire la atitudinea presei române, care acordă prioritate ştirilor provenite din Franţa şi Anglia. Cele de mai sus, conştiinciosul diplomat le-a raportat cu îngrijorare la Bucureşti: ni se reproşează îndeosebi articolele d-lui prof. Nicolae Iorga din „Neamul Românesc”. (Idem, Arhiva MAE.)
Se ştie că publicaţia menţionată apărea de la începutul secolului la Vălenii de Munte, ea fiind principala cutie de rezonanţă a românismului în lume. Iorga s-a stins din viaţă fără să audă de această intervenţie diplomatică piezişă din capitala Reichului. Dacă ar fi aflat, cunoscut fiind caracterul său vertical, cu siguranţă ar fi devenit şi mai dârz. Nu ştiu ca în vreo altă ţară pe mapamond, atunci când cizma fascistă mărşăluia prin Cracovia, vechea capitală a Poloniei, undeva în această lume, un scriitor de talia şi prestanţa lui Iorga să fi publicat un poem închinat castelului de la Wawel, simbol al polonităţii. Ştim numai că presa engleză şi franceză scria în acele momente, cu litere de-o şchiopă: Tinerii noştri nu trebuie să moară pentru Gdansk /Danzig/.
Iorga a iubit Polonia, pentru că a cunoscut şi a apreciat istoria poporului polonez ca nimeni altcineva. Profesorul său de Istorie, Latină şi Franceză de la gimnaziul din Botoşani a fost emigrantul polonez, Tokarski, un revoluţionar găzduit în Moldova, imediat după înăbuşirea sângeroasă de către imperiul ţarist a insurecţiei din 1863 de la Varşovia. Pe dascălul acesta de mare ţinută intelectuală şi morală, Iorga l-a evocat cu mare căldură, într-un eseu apărut în limba polonă, prin anii 30 ai secolului trecut; el a fost personajul care şi-a pus prima amprentă asupra caracterului şi formaţiei sale. (Nicolae Mareş, O poveste necunoscută despre dascălul polonez al lui Iorga, în Flacăra lui Păunescu nr. 10/martie 2021) N-am întâlnit istorici români, unii chiar marcanţi, care să cunoască acest amănunt esenţial din biografia sa. Nu întâmplător, încă din tinereţe s-a aplecat asupra studierii relaţiilor româno-polone pe baza documentelor existente în arhivele de la Lwów (Lemberg), care îşi vor găsi oglindire în zeci sau chiar sute de lucrări în vasta sa operă.

Lectoratul de limbă română de la Cracovia
În urmă cu o sută de ani, când România şi Polonia au renăscut, filopolonezul Nicolae Iorga în bune relaţii cu romanistul polonez Stanisław Wędkiewicz au găsit de cuviinţă ca la Cracovia să fie grabnic înfiinţat Lectoratul de limbă română, condus la început de bucovineanul Grigore Nandriş şi apoi de unul dintre promiţătorii săi studenţi: P. P. Panaitescu. La sugestia istoricului N. Iorga, acesta îşi va susţine un doctorat prestigios despre influenţa poloneză asupra culturii medievale româneşti, urmat de un impresionant număr de contribuţii privind istoria României şi a raporturilor româno-polone.

Membru de onoare al Academiei de ştiinţe din Cracovia
De subliniat că, în 1923, cea mai titrată instituţie ştiinţifică poloneză – Polska Akademia Umięjetności din Cracovia – l-a ales ca membru de onoare, titlul fiindu-i acordat cu mare pompă în anul următor. Astfel, în iunie 1924, profesorul face, la invitaţia autorităţilor poloneze, o vizită cu mare impact cultural, ştiinţific şi propagandistic la Lwow (Lemberg), Varşovia, Vilnius, Poznań şi Cracovia. L-a însoţit Doamna Ecaterina Iorga şi un colaborator de la Neamul Românesc, care va relata pe larg acţiunile care au avut loc şi primirea cordială cu care a fost întâmpinat. Suficient să amintesc că, la Cracovia, Iorga a susţinut la Alma Mater trei conferinţe: despre artişti italieni în ările Române şi în Polonia, alta închinată creaţiei eminesciene în contextul romantismului european şi polonez, şi alta despre arta populară românească. (Nicolae Mareş, Mihai Eminescu în limba polonă, editura eLiteratura, Bucureşti 2018, pp.56-106)
La începutul anilor 30, şi din postura de premier, va susţine proiectul poetului Aron Cotruş de a se publica prima antologie de poezie românească în limba polonă: Tematy rumuńskie /Teme româneşti, în traducerea poetului wadowicean, Emil Zegadłowicz, şi primul florilegiu de lirică eminesciană în limba lui Mickiewicz. (Idem, pp.99-106). Autorul poemului Horea şi Rapsodiei Valahe a fost bine inspirat când a propus Ministerul Afacerilor Străine ca poetul polonez, traducătorul Emil Zegadłowicz să fie invitat de autorităţile româneşti, în vara anului 1931, la Cursurile de vară ţinute la Vălenii de Munte de profesor. A fost un prilej dintre cele mai fericite pentru sensibilul creator polonez de a cunoaşte elemente de bază din istoria şi cultura poporului român, de a-l cunoaşte pe Iorga personal. Sub impresia personalităţii sale, la 10 mai 1932, de Ziua Naţională a României, el a publicat, în ediţie bibliofilă, poemul eminescian Împărat şi proletar, pe care i-L dedică istoricului, cu vibranta dedicaţie: Marelui Voievod al sufletului românesc, savantului, poetului, cârmuitorului corăbiei statului, Nicolae Iorga. Este aceeaşi pană a lui Zegadłowicz, a celui care pe Eminescu l-a caracterizat drept un fenomen al naturii, în paginile Convorbirilor literare, la 50 de ani de la trecerea în veşnicie al poetului nepereche. (Idem. pp. 70-71.)
La Bucureşti, apariţia poemului eminescian în limba polonă a făcut unele valuri, nu exclud că şi dedicaţia, inclusiv în cercurile Academie Române, încât regele Carol al II-lea îi va încununa efortul traducătorului cu Ordinul Meritul Cultural, distincţie ce tocmai fusese instituită de România Mare. Se vede că era o altă lume culturală românească în perioada interbelică şi altele reali-tăţile după care încă mai tânjim, cu oameni care ştiau ce înseamnă recunoştinţa. În vremurile noastre, o scriitoare, tot poloneză, este vorba de Danuta Bienkowska, care a trudit peste 70 de ani pentru a răspândi peste 100 de cărţi consacrate României sau transpuse din română în polonă, n-a primit nici cel mai modest semn de preţuire, măcar la centenarul naşterii ei, în 2020.

*

Că între vorbă şi faptă la Iorga nu existau discrepanţe, remarcăm în filele ultimului său jurnal că cel care îi chema pe români în Neamul Românesc, în septembrie 1939, să îi ajute pe polonezi cu ceea ce aveau mai bun, nu a răspuns la modul mercantil la oferta directorului adjunct al Institutului polon la Bucureşti, Tadeusz Gostynski, de a-i vinde biblioteca şi mobila, pentru a ieşi din criza financiară în care se afla, ci, cu o solicitudine ieşită din comun, i-a oferit să transforme provizoriu Institutul pe care îl conducea în secţie a Institutului Sud-Est european „păstrându-şi toată zestrea”, cea pe care i-o oferea pe bani. Îl va ajuta, totodată, să ţină conferinţe în mediile intelectuale, fiind remunerat cu 5 000 de lei pe lună, prilej pentru acesta de a-şi finaliza proiectele editoriale, printre care şi traducerea, împreună cu asistenta profesorului, Rodica Ciocan-Ivănescu, polonista de mai târziu, a Treniilor /Lamentaţiilor poetului renascentist polonez, Jan Kochanowski. Sau un alt caz dintre numeroasele care s-au ivit. Soţiei fostului premier polonez Jędrzejewicz, ajunsă în România, în drum spre Occident, îi oferă pentru adăpost casa sa de la Veneţia. Constatând însă că doamna îşi dorea Parisul, pentru a conlucra cu ambasadorul Lukasiewicz, îi dă o recomandare să meargă la demnitarul francez Clermont Ferrand, pentru a-i uşura demersurile. I-a cerut ajutor lui Nicolae Iorga şi fiul marelui istoric polonez, Marcel Handelsman (1882-1945), de care îl lega o veche şi strânsă prietenie. Pe acesta îl va găzdui în casa sa de la Vălenii de Munte, împreună cu colegul său, găzduit la secretarul personal, Farcaş. De la tânărul Handelsman află istoricul că la Focşani sunt mai mulţi generali şi ofiţeri polonezi decât soldaţi, iar aceştia dădeau vina pentru eşecul militar al Poloniei pe comandantul suprem, Rydz-Smigly, şi pe colonelul Beck, ministrul de externe, ambii găzduiţi în vile româneşti, la Slănic-Moldova şi la Dragoslavele; ulterior, şeful externelor, împreună cu soţia şi suita (11 persoane), cu sprijinul ministrului Grigore Gafencu, ajunge la hotelul Aro din Braşov unde au ocupat ultimele două etaje, iar Beck deschidea sticlele de şampanie cu pistolul din dotare.
Mai aflăm că ambasadorii Angliei şi Franţei făceau demersuri insistente să fie primiţi de Nicolae Iorga, pe când cel polonez, E. Raczynski, care între timp defectase, „trece pe lângă el măreţ, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.” (Nicolae Iorga, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940 – INEDIT, ediţie îngrijită, introducere şi note de Andrei Pippidi, Bucureşti, 2019, pp. 199-201). Aceştia erau „oameni cari au fost”. (Nicolae MAREŞ)