150 de ani de la naşterea marelui cărturar Nicolae Iorga, titan al culturii româneşti şi europene

CRONOLOGIE ŞI DATE ESENŢIALE (II)

Avatarurile intrării în Academia Română

1897. Bucureşti – Nicolae Iorga a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Călătoreşte la Viena, Ragusa, Veneţia, Roma, Neapole, Florenţa, cât şi în Regatul autonom Croaţia-Slavonia, la Dubrovnik. A îngrijit publicarea celui de-al zecelea volum  Hurmuzachi, grupând rapoarte diplomatice despre regatul Prusiei din cele două Principate Dunărene (din perioada 1703-1844). Publică volumele: Rapoarte consulare prusiene din Iaşi şi Bucureşti (1703-1844); Acte şi fragmente, vol. III. Dintre conferinţele ţinute amintim: Ce trebuie să citim şi Frumuseţea scrierii istorice. Stabileşte relaţii amicale cu: C. Jireçek, J. Gelcich, mitropolitul Vladimir de Repta şi alţii.

1898. Alte călătorii de documentare istorică la: Viena, Göttingen, Braşov, Sibiu, Budapesta, Innsbruck şi Cluj. După ce şi-a petrecut un timp mai îndelungat, mare parte din anul 1898, în cercetarea mai multor subiecte şi după ce a prezentat rezultatele Academiei a mers în Transilvania, cea mai mare subregiune a Austro-Ungariei locuită de români. A cercetat arhivele din Bistriţa, Braşov şi Sibiu; a făcut un progres major prin stabilirea adevăratului autor al cronicilor valahe nesemnate – Stolnicul Cantacuzino, un literat şi agitator politic din secolul al XVII-lea, ale cărui cronici au servit ca surse istorice primare pentru mult timp. Ţine conferinţe la Academie, Ateneu, Universitate, despre: Luptele românilor cu turcii de la Mihai Viteazul încoace, Cultură română în epoca fanarioţilor, Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor, Cum se scrie istoria, Pretendenţi domneşti în sec. XVI, Documente nouă în mare parte româneşti relative la Petru Şchiopul şi Mihai Viteazul şi Chilia şi Cetatea Albă.

1899. Xenopol a propus pe discipolul său, membru corespondent din 1897, să devină membru al Academiei, înlocuindu-l pe Odobescu, care se sinucisese. Însă propunerea n-a trecut. Gestul l-a înfuriat pe Iorga, care a declanşat în paginile publicaţiei de limbă franceză: L’Indépendance Roumaine o suită de articole virulente despre activitatea colegilor săi, provocând un lung scandal. intele articolelor erau savanţi mai în vârstă, printre care: Maiorescu, Hasdeu, Tocilescu, V. A. Urechia şi Dimitrie Sturdza. Cei în cauză au cerut excluderea lui din Academie, pentru comportament nedemn. Dintre susţinătorii lui Iorga îi amintim pe Dimitrie Onciul şi N. Petraşcu. Iar din afara României, pe lingvistul german Gustav Weigand. A extins documentarea înţară, dar mai ales în Transilvania. A călătorit în Polonia, Austria, Olanda şi Italia. Publică volumele: Notes et extraits pour servir a l’histoire de Croisades au XV-e siecle, 2 vol. şi Documente româneşti din arhivele Bistriţei, vol. I.A susţinut câteva conferinţe, care au făcut istorie: Manuscripte din biblioteci străine, Socotelile Braşovului, Socotelile Sibiului, Cronicele muntene din sec. al XVII, La vie intellectuelle des Roumains dans le present etc.

Tot mai evident se impune în paginile publicaţiilor: Révue de l’Orient latin, Révue critique, L’Independence Roumaine, România jună, Literatură şi artă română, Noua revistă română etc.

La a doua încercare – căsătorie trainică

1900. Bucureşti – Nicolae Iorga se desparte de prima soţie. Se va căsători cu Ecaterina (Catinca) Bogdan, sora lui Ion Bogdan.

Transilvania – permanenţă în gândire şi fapte la Iorga

1901, februarie 4. Braşov – A avut loc ceremonia căsătoriei lui Nicolae Iorga cu Ecaterina Bogdan. Pleacă împreună cu tânăra soţie la Veneţia, unde va primi oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a românilor, volum care să apară în seria de istorii universale. Printre principalele apariţii editoriale consemnăm: Istoria literaturii române în sec. XVIII, Studii şi documente cu privire la Constantin Vodă Brâncoveanu, Scrierile Cantacuzinilor. Înainte de sfârşitul anului, familia Iorga se afla în Budapesta, unde istoricul stabileşte legături strânse cu alţi intelectuali români originari din Transilvania care susţineau Memorandumul Transilvaniei. Prin acest demers, aceştia solicitau pentru români drepturi etnice egale cu cele ale populaţiei maghiare, precum şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare a românilor. Interesat de recuperarea contribuţiilor româneşti privind Istoria Transilvaniei, în principal a rolului de precursor jucat de Mihai Viteazul în Unirea Principatelor, Iorga şi-a petrecut timpul cercetând, copiind şi traducând documente din limba maghiară, fiind ajutat de soţia sa. În timpul celei de-a 300-a comemorări a morţii lui Mihai Viteazul, pe care studenţii români au transformat-o într-un protest împotriva restricţiilor Austro-Ungariei în ceea ce priveşte învăţământul, Iorga s-a adresat mulţimii şi a fost primit cu braţele deschise de liderii protestatarilor, printre aceştia, poetul Octavian Goga şi preotul ortodox Ioan Lupaş. A terminat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, pe care a prezentat-o Academiei. Fiind respinsă la premiere, în semn de protest N. I. demisionează din calitatea de membru al

1902. Bucureşti – Apar volumele:  Sate şi preoţi din Ardeal, Legăturile Principatelor Române cu Ardealul de la 1601-1688, Povestiri şi izvoade, Scenes et Histoire du pase roumain şi Un proces de denationalisation în colecţia: Studii şi documente. Împreună cu soţia face călătorii de documentare în Polonia, Berlin, Stockholm şi Haga. Stabileşte relaţii de conlucrare cu cărturari ardeleni, printre care: Augustin Bunea, A. Bârseanu, Sextil Puşcariu, Gh. Alexici, Ilarie Chendi. O serie de savanţi occidentali îl ţin la curent cu răsunetul operei sale în străinătate. Prin publicarea cărţii Sate şi preoţi din Ardeal, Nicolae Iorga şi-a propus reconstituirea pe baza valorificării unui bogat material arhivistic, cercetat de el în arhivele şi bibliotecile transilvănene şi budapestane, vieţii clerului şi a ţărănimii române din Evul Mediu şi până în contemporaneitatea sa. Cartea s-a constituit într-un apel al istoricului de conştientizare a necesităţii solidarităţii naţionale, pregătind evenimentul Marii Uniri Naţionale de la Alba Iulia.

Apariţia Sămănătorismului

1903. Bucureşti – Întors în ţară, a urmat sugestiile lui Lamprecht şi s-a concentrat pe scrierea primei sale lucrări cu privire la Istoria românilor. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga – cite_note-ivxxxviii-71 Totodată iniţiază colaborarea cu Sămănătorul, devenind promotorul unui nou curent în ideologia vremii: Sămănătorismul. Aderenţi ai mişcării au fost vechi şi noi junimişti, urmare a retragerii lui Maiorescu din viaţa literară. Junimişti, care susţineau varianta conservatoare a lui Maiorescu, au format propria revistă, Convorbiri Critice, editată de Mihail Dragomirescu. Apar volumele: Cuvinte adevărate, Acte relative la războaiele şi cuceririle lui Mihai Viteazul şi Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe.

1904. Putna – Participă Ia comemorarea împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Susţine prelegerea: Pomenirea lui Ştefan cel Mare. Vizitează Bucovina. Apariţii editoriale: Istoria lui Ştefan cel Mare, Cărţi domneşti, Zapise şi răvaşe, partea a II-a şi a III-a, Corespondenţa lui Ştirbei Vodă, Mărunţişuri istorice culese din Ungaria, Pe drumuri depărtate. Dintre comunicările ţinute la Academie: Ştefan cel Mare; Mihai Viteazul şi Mitropolia Ardealului; Câteva manuscrise şi documente din ţară şi străinătate relative la istoria românilor şi Viaţa lui Alexandru Vodă Callimachi, domn al Moldovei, cu prilejul descoperirii testamentului său.

Repere transilvane sau drumul spre Marea Unire

1905. Transilvania – Vizitează peste 150 de localităţi, mărturisind: „am avut o nouă revelaţie şi una dintre cele mai bogate şi mai puternice”. A scris 23 de titluri distincte, printre care două volume din Geschichte des Rümanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (O istorie o românilor în contextul formării naţionale) în germană, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Sate şi mănăstiri din România (Villages and Monasteries of Romania) şi eseul Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul. I-a vizitat pe românii din Bucovina, pe vremea aceea teritoriu austriac, şi pe cei din Basarabia, teritoriu al imperiului ţarist. A  văzut autocraţia ţaristă drept sursă de „întunecime şi sclavie”, iar pe cea din Bucovina, unde regimul era mai permisibil, că ar fi un „lanţ de aur”. Apariţii editoriale: Sate şi mânăstiri din România, Oameni şi fapte din trecutul românesc, Viaţa lui Alexandru Vodă Callimachi, Inscripţii din bisericile României, Braşovul şi românii, Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Geschichte des Rumanischen Volches im Rahmen seiner Staatsbildungen, vol I şi II, Storia del soggiorno di Carlo XII in Turchia, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Românească, 2 vol. şi Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, 2 vol.Printre comunicările ţinute la Academia Română: Îndreptări şi întregiri la istoria românilor după acte descoperite în arhivele săseşti, Nichifor Dascălul, exarh patriarhal şi legăturile lui cu ţările noastre şi Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei. Începe colaborarea cu Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor. A candidat şi a câştigat un loc de deputat în parlament. A rămas independent până în 1906, când s-a alăturat Partidului Conservator, încercând pentru ultima oară să schimbe cursul Junimii.

Neamul Românesc – o permanenţă în publicistica lui Iorga

1906. Bucureşti – Înfiinţează longevivarevistă Neamul românesc, publicaţie care a ocupat un loc de seamă, până în 1940, în revuistica românească antebelică şi interbelică. Ea a fost o cutie de rezonanţă a tuturor evenimentelor petrecute în România şi pe plan internaţional. În timpul Primului Război Mondial era citită de militarii români în tranşee, fiind aşteptată ca o gură de aer. În paginile ei s-au exprimat creatori români de seamă.

La 13 martie participă în capitală la Acţiunea de Luptă pentru limba românească, îndreptată împotriva cosmopolitismului burghez de a nu se folosi limba română în spectacolele de la Teatrul Naţional din Bucureşti. La Iaşi a pus bazele organizaţiei Frăţia bunilor români  amintind fapte similare de la 1848.

1906, octombrie. Se retrage de la Sămănătorul sub motivul că multiplele obligaţii îi răpesc un timp preţios. La Academie a susţinut comunicările: Scriitori bisericeşti ai sec. XVIII şi XIX, Scriitori mireni, Scriitori greci, Contribuţii la istoria învăţământului în ţară şi străinătate (1780-1830), Un boier oltean la Karlsbad în 1796-1797: călătoria lui Barbu Ştirbei în Apus, Cărţi şi scriitori români din veacu-rile XVII-XIX. Ţine o seamă de conferinţe în numeroase oraşe ale ţării. Este acuzat de instigare a ţăranilor, fapt pentru care este arestat o scurtă perioadă. Efectuează o călătorie la Constantinopol, trecând prin Bulgaria.

1907. În timpul Răscoalei ţărăneşti din 1907, începută în timpul cabinetului conservator şi reprimată cu multă violenţă de cel liberal, a scris zguduitorul pamflet: Dumnezeu să-i ierte, publicat în Neamul Românesc. Textul, împreună cu programul de conferinţe despre agricultură şi programul pentru ajutorarea victimelor a dus la catalogarea lui nu doar de adversar al regimului, ci de instigator. Ca deputat de Iaşi ţine prima cuvântare în Parlament, la 12 iunie, în Chestia armistiţiei răsculaţilor ţărani. (Va urma) (Nicolae MAREŞ)