150 DE ANI DE LA NAȘTEREA MARELUI CĂRTURAR NICOLAE IORGA

Nicolae Iorga în Polonia şi despre această ţară (II)

VERITABIL ISTORIC LITERAR ȘI COMPARATIST

Marele istoric și creator român nu numai că a cunoscut foarte bine istoria și cultura poloneză, dar încă din copilărie a manifestat dragoste și prețuire deosebite față de vecinii noștri din nord-vest. Istoricul, marele cărturar, bărbatul de stat, literatul a fost cel care a cultivat  și a militat ca nimeni altul pentru stabilirea de relații de cunoaștere și de conlucrare cât   mai bune între cele două țări și popoare, între culturile lor. (Nicolae Mareș, Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor, pp. 276-333, ediția a II-a adăugită și revizuită, Editura TipoMoldova, Iași, 2016.). Nu întâmplător, academicianul l-a trimis, la începutul anilor 20, ca lector de limbă română la Universitatea din Cracovia, pe promițătorul istoric P.P. Panaitescu. Discipol apropiat al lui Iorga, el „a defrișat” arhivele poloneze din vechea capitală a Jagiellonilor. (Cf. lucrarea de doctorat Influența polonă în opera și personalitatea cronicarilor Grigore Ureche și Miron Costin, Cultura Națională, București, 1925, dedicată prof. Stanisław Wędkiewicz.). În România, oratorul a menționat că primul său profesor de istorie, pe vremea cât a frecventat cursurile gimnaziale la Botoșani, i-a fost un  revoluționar polonez, unul dintre participanții la Răscoala Militară de la 1863, denumită Insurecția din Ianuarie sau  powstanie styczniowe. Tokarski îl chema; el se  refugiase în Moldova împreună cu mulți alți polonezi, pentru a trăi și a munci alături de români. Acel profesor străbătuse același drum bătătorit cu multe decenii în urmă și de înaintașii săi, începând cu secolul al XVIII-lea, de pe vremea în care pe meleagurile poloneze mai era încă la modă chemarea: Kto kocha ojczyznę niech jedzie na Wołoszczyznę – Cine își iubește patria, să fugă în Valahia!, amintit mai rar, însă Polonia, de fiecare dată când a avut prilejul, a FĂCUT-O!

Pentru libertatea voastră și a noastră

Nu știu dacă marele istoric de mai târziu a cunoscut această maximă rimată, care intrase până și în paremiologia poloneză, în care Moldova și Muntenia figurau ca ținte salvatoare în fața opresorilor Poloniei, mai ales a muscalilor. (N. Mareș, Gânduri nemuritoate, Proverbe și cugetări poloneze, Editura Albatros, București, 1986.) Împilatorii nu erau nimeni alții decât rușii, prusacii sau austriecii, toți la un loc înfrățiți pentru a nu pierde prada frăgezită la 1772, 1793 și 1795. De mare nevoie, insurgenții au părăsit meleagurile natale pentru a se instrui în Apus și a reveni mai bine căliți și pregătiți pentru eliberarea țării lor. În chinurile și în mintea reprezentanților Marii emigrații poloneze de pretutindeni, Mickiewicz, Lelewel, Czartoryski etc.,  s-a născut ideea de a lupta pentru dezrobirea țării lor și a altor națiuni care se ridicau pentru eliberare de sub opresiune străină. Pașoptiștii români au învățat de la polonezi ce înseamnă și cum să aplice chemarea: Pentru libertatea voastră și a noastră – înfrățindu-se pe baricadele Revoluției de la 1846 și de la 1848 pentru  realizarea acestui deziderat. În 1849, Nicolae Bălcescu va colabora strâns, în Transilvania, cu generalii Bem, Dembinski și alții pentru unirea eforturilor împotriva opresorilor. Un istoric de seamă englez, Norman Davies, i-a găsit Patriei acestor revoluționari polonezi denumirea de Teren de joacă al lui Dumnezeu. (Norman Davies, Istoria Poloniei /Terenul de joacă al lui Dumnezeu, Editura Polirom, 2014.)Românii n-au îndrăznit atât de mult cât au visat și au dorit aceștia: pașoptiștii doreau să vadă în ei un aliat împotriva subjugării comune: ruse și austriece. Bălcescu a încercat cu obstinație să îi atragă de partea sa pe revoluționarii polonezi, inclusiv împotriva exploatării crude ungurești, încercând a-i apropia, în 1849, pe militarii polonezi și pe alții pentru a sprijini cauza românității în Ardeal. (Nicolae Mareș, Raporturile lui Bălcescu cu exilul și revoluționarii polonezi în anii 1848-1849, în Istorie – Diplomație, eseuri, vol. II, Tipo Moldova, pp. 37-59 și 61-81.)

Iorga despre Eminescu la Universitatea Jagiellonă

În noul context istoric de după Marea Unire și de redobândire a independenței de stat de către Polonia, Nicolae Iorga va stabili relații de colaborare științifică universitară dintre cele mai rodnice și mai trainice. Rezultatele eforturilor depuse în această direcție nu au încetat să vină. Pentru prestigiul de care se bucura în lume, în 1923, istoricul român avea să fie ales printre membrii de onoare ai Academiei de Știință de la Cracovia. Academicianul român va fi invitat al statului polonez în iunie 1924 pentru a i se înmâna înalta distincție. Cunoscutul orator a ținut sub cupola vechii Universități Jagiellone trei conferințe: despre artiști italieni în Țările Române și în Polonia, despre viața și creația lui Eminescu, despre România, cu prezentarea de pe diapozitive a unor imagini color autocrome. În Memorii, va consemna lapidar: Foarte mult public, foarte înțelegător și călduros. (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 3, 19 iunie 1924, p. 162.) Nu se cunoaşte conținutul exact al niciuneia dintre alocuțiuni. Curioși am fi dacă o fi expus vreuna dintre tezele sale cu privire la Eminescu, precum: „expresia integrală a sufletului românesc”, sau pe aceea cu privire la realizarea „celei  mai vaste sinteze  făcută de vreun suflet de român”?

Peste un an, Nicolae Iorga va publica, în colecția Biblioteca pentru toți, însemnările sale din această călătorie, sub titlul Note polone, un volum sub forma unor însemnări și reportaje despre ceea ce însemna Polonia renăscută. În cărțile de memorialistică găsim evocarea întâlnirii avute cu mareșalul Poloniei, Józef Piłsudski, în conacul Miluszin de la Sulejówek. Toate capitole de istorie. De istorie cordială.

O întâmplare fericită a făcut apoi ca unul dintre poeții de seamă din perioada interbelică, transilvăneanul patriot Aron Cotruș, să ajungă atașat de presă la Varșovia, exact în perioada în care Iorga deținea funcția de prim-ministru. Împreună cu confratele său polonez, Emil Zegadłowicz, cei doi au convenit transpunerea în polonă a liricii românești. Au apărut prima antologie de poezie românească: Teme românești, în 1931, și poemul Împărat și proletar, ediție bibliofilă, în 1932, dedicată „Marelui voievod al sufletului național românesc, savantului, filosofului, poetului, cârmuitorului corăbiei Statului”, pe care Zegadlowicz îl cunoscuse cu un an mai înainte la Cursurile Universității de vară de la Vălenii de Munte.

Primele poeme eminesciene în limba lui Mickiewicz – prefațate de Iorga

 În iunie 1933, grație eforturilor scriitorului și traducătorului polonez Emil Zegadlowicz, apare al treilea florilegiu. Acesta conținea 26 dintre cele mai importante poeme din creația eminesciană, 23 dintre ele văzând pentru prima dată lumina tiparului în polonă.

Nu excludem posibilitatea ca la Vălenii de Munte să se fi născut ideea ca volumul să fie prefațat de N. Iorga. Din conținutul florilegiului făceau parte poemele: Że umrzeć mam (Odă), Ponad szczytami (Peste vârfuri), Las (Ce te legeni … ), Diana, Do gwiazdy (La steaua), Przez fale przez zawieje (Dintre sute de catarge), Jutrem życia dzień się zwiększa (Cu mâine zilele-ți-adaugi), Północ (Se bate miezul nopții), Testament (Mai am un singur dor), Kamadewa, Wszystie ptaki w borze (La mijloc de codru des), Jezioro (Lacul), Jaskółki (De ce nu vii), Gdy gałęź w okno me uderzy (Și dacă...), Uliczka (Pe aceeași ulicioară), Jak ? Co ? (De-or trece anii … ), Rozłączenie (Despărțire), Daleko (Departe sunt de tine), Sonet pierwszy (Sunt ani la mijloc), Sonet drugi (Când însuși glasul), Gwiazda wieczorna (Luceafărul), Cesarz i proletariusz (Împărat și proletar), List I, II, III (Scrisoarea I-a, a II-a, a III-a), Modlitwa Daka (Rugăciunea unui dac), toate în transpunerea de mare har a poetului wadowicean. (Michal Eminescu, Poezje /Poezii/ Przeklad Emil Zegadlowicz, Poznan, 1933.) Cât de mare a fost surpriza produsă printre criticii literari și asupra cititorului polonez, reproduc doar câteva cuvinte dintr-o recenzie apărută într-un cotidian varșovian, semnată de St. Szpotański, și în care se spune: …..traducerea din Eminescu îl așază pe Zegadlowicz pe treapta cea mai înaltă a valorii poetice.

Iată textul nepublicat în România până în prezent: Le public polonais goûtera plus qu’un autre l’esprit qui anime la poésie de Michel Eminescu. Comme les grands romantiques de la Pologne, le poète moldave, né en marge de la Bucovine, dans une région où le nombre des émigrés de la dernière révolution polonaise était important, est un passionné du mystère par-delà la vie. Comme eux, il tâtonne dans l’inconnu traversé par les rayons de notre rêve désespéré. Comme eux, au fond des choses il trouve toujours un peu de son âme à lui, éprise d’un amour que le monde ne peut pas donner et dont lui, il ne veut pas abandonner la poursuite fiévreuse. Comme ceux qui ont fait connaître au monde le fond de l’âme polonaise, il sent le besoin de vivre à travers les espaces et par-dessus les siècles : de l’Egypte mystérieuse aux faubourgs de la révolte parisienne, des Aralds de la steppe barbare à Calin qui revient vers l’abandonnée dans le village d’une Moldavie sans âge. Comme ceux qui chez vous se sont montrés fiers d’un passé de lutte et de triomphes, il se plaît à célébrer les cliquetis de lances des guerres du vieux Mircea contre les Turcs du XIV-e siècle et un poème épique qu’il a négligé de terminer au cours d’une vie banale et malheureuse pose la figure légendaire du créateur de la patrie moldave.

Ne se croit-on pas dans la mystique polonaise lorsque le héros de son roman Le Pauvre Denis passe par les métamorphoses d’un Faust sans compagne, dans l’essor de son rêve insensé ? Les nations se rapprochent par le travail des humbles et par les élans des esprits créateurs. Eminescu aura sans doute sa part dans cette communion d’âme entre Polonais et Roumains qu’auraient désirée nos ancêtres, souvent camarades de la bonne guerre chrétienne. N. Iorga

Conținutul în limba română, în transpunerea de azi a scriitoarei Elena Dan: Publicul polonez va aprecia mai mult decât oricare altul spiritul care animă poezia lui Mihai Eminescu. Ca și marii romantici ai Poloniei, poetul moldovean, născut la hotarele Bucovinei, într-o regiune unde numărul refugiaților ultimei revoluții poloneze era destul de mare, este un pasionat al tainelor de dincolo de viață. Ca și ei, el sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranță. Ca și ei, poetul găsește mereu în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da și a cărei urmărire înflăcărată nu dorea s-o abandoneze. Ca și ei, care au făcut cunoscute lumii adâncurile sufletului polonez, el simte nevoia de a trăi dincolo de spații și de secole : de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la Aralzii stepei barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase într-un sat al unei Moldove de dincolo de timp. Ca toți cei care, în Polonia, s-au arătat mândri de un trecut de lupte și victorii, și lui îi place să celebreze zăngănitul lăncilor în războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra turcilor, în secolul al XIV-lea, iar un poem care a rămas neterminat glorifică chipul legendar al întemeietorului Țării Moldovene.

Nu ne simțim oare în plină mistică poloneză când eroii romanului său Sărmanul Dionis trec prin metamorfozele unui Faust fără consoartă, în desfășurarea visului său nesăbuit ? Națiunile se apropie unele de altele prin truda celor de jos și prin elanul spiritelor creatoare. Eminescu are, fără îndoială, partea sa de contribuție la această comuniune de suflet între polonezi și români, comuniune pe care o vor fi visat strămoșii noștri, care s-au întâlnit nu o dată ca tovarăși în frumoasa luptă pentru creștinătate. N. Iorga

Observăm cum, în câteva fraze dense, Iorga a făcut ceva mai mult decât o evocare a liricii eminesciene; el a realizat o incursiune istorică plină de aluzii evidente pentru polonezi, a dat și o veritabilă lecție de comparatistică literară pe care puțini critici ai acelor timpuri ar fi putut să o facă atât de exact și de competent. Azi, nici nu mai vorbesc! Poetul Iorga compară spiritul eminescian cu cel al marilor romantici polonezi, subliniind că aceștia sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranță. Și găsește: în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da și a cărei urmărire înflăcărată nu dorea s-o abandoneze.

Mai evidențiază savantul că Eminescul românilor, autorul Luceafărului, Odei sau Glossei, la fel ca poeții polonezi, cari au înfățișat atât de măiestrit pentru lumi largi adâncurile sufletului polonez, a simțit nevoia de a: „trăi dincolo de spații și de secole: de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la Aralzii stepei barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase într-un sat al unei Moldove de dincolo de timp.” Iată cum n-a uitat Iorga de apariția, din anul precedent, a poemului Împărat și proletar; amintind că poeții polonezi au ilustrat trecutul glorios al înaintașilor, remarcând că și lui Eminescu i-a plăcut, la fel: „să celebreze zăngănitul lăncilor în războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra turcilor, în secolul al XIV-lea”. Evidentă aluzie la Scrisoarea a III-a – probabil remarcată de prefațator în cuprinsul florilegiului alcătuit de Zegadłowicz. Vorbea de această dată Iorga, un istoric al religiilor sau un contemporan al nostru din mileniul al III-lea? (Va urma) (Nicolae MAREŞ)