150 DE ANI DE LA NAŞTEREA MARELUI CĂRTURAR NICOLAE IORGA

Cel mai mare filopolonez român – uitat definitiv în Polonia (II)

Iorga în faţa teribilei fatalităţi poloneze din 1939

Mă voi opri cu o mai mare atenţie asupra comportării istoricului la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, din dorinţa de a sublinia încă o dată că nicăieri în lume nu a existat o reacţie mai cordială şi mai angajantă ca a lui Iorga. Şi nu numai în ziarul de referinţă, care se constituia într-o cutie de rezonanţă a românităţii, dar şi în paginile Timpului, cu care colabora, la radio sau în alte publicaţii. Iorga devine un „cronicar” al evenimentelor dramatice prin care trecea poporul polonez. Astfel, la 3 septembrie 1939, Nicolae Iorga a publicat editorialul În faţa războiului, consemnând că „măcelul uriaş începe, fără a cruţa populaţia civilă”. Evocând experienţa pe care istoria i-o aducea în atenţie, a făcut o îndoită profeţie, care s-a verificat până la urmă în plan european, respectiv, că „nu va învinge tehnica superioară, ci inteligenţa conducătorilor, însufleţita lor convingere că (aceştia) luptă pentru dreptate şi umanitate. Şi orice speranţe de lovituri repezi şi decisive se  va sfărâma de rezistenţa de care sunt capabile numai popoarele care au cultul onoarei şi deprinderea, de atâtea ori seculară, a jertfei”. Acest verdict sapienţial este urmat de aforismul său: „Cine predică războiul ca o dovadă de vitalitate face un mare păcat, înveninând sufletele cu o doctrină atât de  răufăcătoare pe cât de falsă”.

Ştirile şi comentariile dureroase de pe front sau intervenţiile şi veştile transmise de agenţiile de presă de la faţa locului sau din diferite capitale nu au forţa de a convinge şi de a penetra în conştiinţa cititorului ca fraza incandescentă din editorialele genialului istoric român, aşa cum este cel din 8 septembrie. Puţini publicişti ai acelor timpuri au scris fraze atât de vibrante precum profesorul român, membru al Academiei din Cracovia încă din 1924, totodată şi doctor Honoris Causa al prestigioaselor universităţi poloneze. Comentând ştirea care vestea intrarea în vechea capitală a Poloniei a cizmei cotropitoare naziste, Nicolae Iorga a publicat tot pe prima pagină mini-editorialul Ce este Cracovia:

„În condiţii umilitoare pe care nu am a le judeca, şi nu numai că sînt de competenţa altora, Cracovia a fost ocupată. În trecutul nostru însuşi, legăturile cu acest mare centru al evului-mediu, cu morminte regale, la care s-a adaos acela al mareşalului Piłsudski, rege al credinţei şi al vitejiei, au fost strânse, şi pentru aceia că acest eveniment militar are un răsunet adânc în inimile noastre, capabile de a păstra, în ciuda fatalităţii împrejurărilor, toate vechile şi sfintele noastre prietenii.

Cracovia nu putea fi supusă primejdiei de distrugere ale unor lupte. Oraşul sacru al poporului polon e şi un mare tezaur de  artă, de la măreaţa catedrală, de la hala negustorilor până la minunea de arhitectură italiană de la Wawel, cu cenuşa unor mândri stăpânitori de popoare. Am locuit şi eu în această frumoasă şi nobilă cetate. Din turnul marii biserici răsună de veacuri imnul sunat de trâmbiţe în patru colţuri ale  lumii pentru libertatea Cracoviei de groaznica silă a tătarilor secolului al XIV-lea. Pe vremea aceia cerurile erau încă deschise pentru suferinţa  poporului…”.

Continuând, într-un alt articol de pe prima pagină a Neamului Românesc, cu reflecţii asupra trăiniciei naţiunilor, istoricul se întreabă dacă popoarele pot fi distruse? Răspunsul său a fost categoric: Nu! Aceasta deoarece, „după biruinţa principiului naţional, statele, cât de mici ar fi, sunt naţiuni, iar naţiunile sînt o formă organică a umanităţii pentru că sînt născute, iar nu făcute. Şi de aceea ele vor asista, desigur, la meritata pedeapsă (din partea) apărătorilor”. Profeţie care se va adeveri peste cinci ani! Totodată, Nicolae Iorga, în pagina a patra, aduce un elogiu eroismului poporului polonez, relevând că „încercuită şi lovită de tot ceea ce tehnica oferă acestui război industrial, Polonia îşi apără fiinţa şi pământul strămoşesc cu o tenacitate ce poate fi dată ca exemplu. Aducem şi noi în aceste grele ceasuri omagiul nostru admirabilei ţinute şi eroicelor divizii poloneze”.

Nu ştiu în ce măsură istoricii sau publiciştii polonezi cunosc cum a reacţionat Sofia la atacul rusesc din 17 septembrie? La Bucureşti s-a ştiut, a doua zi, din depeşa transmisă de şeful misiunii diplomatice româneşti în Bulgaria, ambasadorul Eugen Filotti, prietenul şi colegul lui Lucian Blaga. Acesta sublinia că rusofilia bulgarilor s-a remarcat din plin în presa de aici, care şi-a exprimat satisfacţia pentru reafirmarea Sovietelor în Europa. Diplomatul român remarcă cum, în mass-media bulgară nu există „nici un cuvânt de regret pentru soarta Poloniei, care a arătat totuşi atâta prietenie Bulgariei”. La noi, Iorga şi alţi publicişti de marcă se băteau pentru polonezi şi pentru Polonia. În  acele momente, Beck, personal, se afla în România, împreună cu adjuncţii săi, Arciszewski şi Szembek, primul în Bucureşti – pentru a sprijini tranzitul aurului polonez şi a patrimoniul cultural în Occident. Să nu uităm ce mai remarca, în Bulgaria fiind, Filloti: „public se speculează făţiş, dar cu simpatie asupra  unei eventuale ofensive sovietice împotriva noastră”!

Revoltat, Nicolae Iorga a publicat şi eseul: Înaintea teribilei fatalităţi, în care a consemnat: „O fatalitate geografică apasă asupra acestei nobile ţări şi la dânsa se adaogă şi misterioasa fatalitate istorică de care este aşa de crud urmărită, din veac în veac fără să poată seca, după puterile statului acela, nesfârşite dureri ale naţiunii, care învie ca prin minune. Cu acest stat avem o legătură de alianţă pe care (în care) el însuşi n-a crezut că trebuie să o dezvolte şi în ceea ce priveşte actualul război, nu cred să fi fost serios consultaţi, dar toate lungile noastre legături cu poporul însuşi ne impune, ca popor, cea mai deplină admiraţie şi cea mai duioasă compătimire, iar pentru cei aduşi să caute ospitalitatea noastră, cea mai frăţească atitudine”. Aceste cuvinte au fost scrise în momentul în care Preşedintele Poloniei şi membrii guvernului in corpore se aflau refugiaţi în România, alături de primele mii de civili, zecile de mii de militari. Aceştia ajung până la cca o sută de mii în lunile următoare. În buna tradiţie creştin-ortodoxă, Nicolae Iorga chema în paginile ziarului său ca ospitalitatea românească să se facă prezentă, pentru că „suferinţele fratelui merită alinare”.

„N-avem destul pentru dânşii”

Pe măsură ce valul refugiaţilor sporea, nu al azilanţilor cum s-a scris recent la Varşovia, Nicolae Iorga a publicat comentariul: „N-avem destul pentru dânşii”, în fapt lansa chemarea fierbinte de a veni în ajutorul zecilor de mii de polonezi, deveniţi timp de câteva săptămâni oaspeţi ai românilor. „Rămăşiţele unei armate buimăcite de îmbulzeala maşinilor distrugătoare se află astăzi la noi şi, la graniţa mântuitoare se află alţii, membri răzleţi ai unor trupe viteze, care, supremă tragedie, şi-au putut să îşi desfăşoare vitejia înaintea mecanicei a toate stăpânitoare. Dar, împreună cu ele, avem aici pe reprezentanţii din toate domeniile ai unei intelectualităţi creatoare şi însufleţitoare pentru care nimic n-a fost mai scump decât patria, căreia lovitura uluitoare i-a interzis să se jertfească. Unii ştiu ce vor şi unde merg. Ceilalţi stau trăzniţi de soartă înaintea prieteniei noastre. Tot ce putem să le dăm cu mâini largi acestor reprezentanţi ai unei naţiuni de care ne leagă veacuri de luptă pentru ideea creştină şi morala ei. O vom face, şi de un singur lucru mă tem: că totuşi încă n-avem destul pentru a le sta în ajutor”.

 Dacă Ambasada Poloniei la Bucureşti nu a sesizat aceste lucruri nici până azi, manifestările lui Iorga au fost remarcate de diplomaţia germană din România. Chiar în acele momente (la 10 septembrie 1939), Ministerul de Externe german l-a convocat pe consilierul de presă al Legaţiei României la Berlin, O. Cisek, pentru a-i comunica: „Germania nu este mulţumită de atitudinea presei române, care dă preferinţă comunicatelor, ştirilor şi informaţiilor sosite din Franţa şi Anglia (Havas şi Reuter) şi nu celor din sursă germană (D.N.B)”. Rezulta cert  că scopul chemării diplomatului român la Ministerul german de externe a fost pentru a „se reproşa (României) îndeosebi, articolele d-lui prof. Nicolae Iorga din Neamul Românesc” – a informat Bucureştii diplomatul român, un exeget literar şi traducător prestigios. Rezultă clar modul în care Germania hitleristă monitoriza presa românească de vreme ce a făcut chiar propunerea ca autorităţile competente să intervină pe lângă redacţia unui mare cotidian – de preferinţă Universul – spre a trimite la Berlin un corespondent de origină etnică română, şi cu totul neinfluenţat, pentru a informa obiectiv opinia publică românească asupra situaţiei din Reich şi regiunile polone ocupate de trupele germane. Se spera ca în acest mod Nicolae Iorga şi alţi publicişti, care scriau în mod vădit pro Polonia şi condamnau atacurile inumane germane, să fie complet anihilaţi.

Ataşamentul lui Iorga pentru cauza poloneză rezultă şi din publicarea traducerii poeziei Viteazului nemuritor, aparţinând poetului grec Costis Palamas, poem scris la 1897, după înfrângerea oştilor patriei sale, şi pe care Iorga îl dedică apărătorilor Varşoviei. Imediat, în ciclul intitulat Literatura sabiei, savantul Iorga a publicat fragmente din creaţia marelui bard polonez, Adam Mickiewicz, din poemul de referinţă al romantismului polonez şi universal, Konrad Wallenrod, însoţită fiind traducerea de un comentariu semnat de Aurel George Stino.

La 30 septembrie, tot în paginile Neamului Românesc, realizând că Polonia a fost împărţită de nemţi şi ruşi, pe baza înţelegerii de la Moscova dintre Molotov şi Ribbentrop, Nicolae Iorga încearcă să răspundă la întrebarea pe care singur şi-o pune: „Cine va fi cel mai mare biruitor?” Răspunsul e plin de semnificaţii: „Acela care nu va umili sufletele omeneşti, a căror răzbunare e cu atât  mai cumplită cu cât a trebuit să aştepte mai mult.”

Un alt poem plin de durere semnează şi publică despre castelul Wawel, simbol al istoriei poporului polonez, istorie pe care atât de mult şi de profund a înţeles-o. Aşa a evocat, la 26 octombrie, în Cuget clar, întâmplările, faptul că locul în care „dorm vechii regi şi Piłsudski” este profanat de prezenţa germană între acele ziduri: 

Stau regii de-altădată supt bolta de granit.

Pe oase simt cum pasul vrăjmaşului se lasă.

Întreaga tragedie a ţării îi apasă,

Şi sufletul  lor arde ca într-un jar cumplit.

Ar vrea să plece în lume ca toţi ai lor, pribegi,

Fugind din locuri care acum nu mai sunt sfinte,

Căci zidurile înseşi nu li se par întregi, –

Dar straja cea tirană le iese înainte.

Şi ei se-ntorc în taină, şi trupul cade iar

C-un zgomot de durere în groapa profanată;

Ca stafii dureroase acolo-n fund dispar, –

Căci nici o licărire de zori nu se arată.

Nu cunoaştem ca, în alte părţi, istorici şi literaţi de talia lui Iorga să fi scris asemenea poeme consacrate Poloniei în clipele cele mai negre din istoria ei milenară. Uitarea acestor sentimente şi fapte devine în anul Centenarului un sacrilegiu.

Prometeul  înlănţuit

Cu câteva luni înainte să fi fost răpus de asasini în chinuri groaznice, la Strejnic, Iorga a descris Războiu, care îl copleşea, care nu îi dădea pace, ca pe un vânt venind de departe „din câmpul plin de ruine”, „şi-aduce cu dânsul aburi de sânge/ În ceaţa ce vine”. Iată cum în niciun chip Nicolae Iorga nu  uita tragedia poloneză! În aceeaşi perioadă, dramaturgul cu atâtea piese istorice scrise a publicat Prometeu înlănţuit, de  Eschil,în traducerea sa. Nu ştim, de data aceasta, dacă Polonia sau El, Iorga, era Prometeul înlănţuit…

În mai şi iunie 2014 am fost la Cracovia pentru ultima documentare în vederea publicării monografiei consacrată Mareşalului Józef Piłsudski, apărută la 80 de ani de la moartea Eroului Polonez, în mai 2015. Printre altele, doream să aflu în ce măsură şi ce se mai cunoaşte în Polonia despre atitudinea şi manifestările filopoloneze ale lui Iorga. Vream să ştiu dacă Academia Umiejętności are ceva ecouri despre cele întreprinse de Iorga în apropierea româno-polonă, cunoscut fiind faptul că, în 1923, a fost oaspetele autorităţilor poloneze împreună cu soţia şi secretarul personal. Am fost pe Slawkowska 17 doar ca să constat, consternat, că, în această Romă slavă – cum a denumit Mickiewicz oraşul Cracovia, nu se află nici cel mai mic semn sau indiciu că a existat în lume un IORGA. M-am ales cu poza pe care o prezint mai jos.

Nădăjduiam ca polonezii să fi făcut cel puţin cât s-a întreprins în România întru cinstirea poetei Kazimiera Iłłakowiczówna, la Cluj. Nu, aici nu s-a făcut nimic! Cu regret, reciprocitatea nu mai funcţionează azi. Avem în schimb centre culturale în cele două capitale, semnăm planuri de colaborare culturală. Şi… nimic.

Polonezii nu trebuie să uite niciodată de faptul că în 1939, în timp ce în presa franceză şi engleză se scria: Nu vrem să murim pentru Gdańsk, Iorga – prin scrierile sale repetate – chema naţiunea română să se solidarizeze cu Polonia, să îi ajute pe refugiaţii polonezi cu tot ce au mai bun, să primească năpăstuitul popor polonez cu pâine şi sare!

Doar Papa Ioan Paul al II-lea de fericită amintire n-a uitat acest lucru, fiind primul polonez care a mulţumit public în mai 1999, cu ocazia primei vizite făcute într-o ţară ortodoxă al cărui pământ l-a sărutat, şi care, după slujba ţinută în parcul Izvor din Bucureşti, unde cei 300.000 de români au strigat: Unitate! Unitate!, a rostit memorabilele cuvinte: Aici am trecut pragul speranţei! – exprimându-şi bucuria că a fost în Grădina Maicii Domnului.Polonezii şi creştinii din lumea întreagă ştiu ce înseamnă această frază.

Până când?

Am propus autorităţilor ploieştene în funcţii, în 2015, cu prilejul festivităţii marcării Zilei Naţionale a Poloniei, în sala Nicolae Iorga din Palatul Culturii din Ploieşti, să găsească o soluţie ca, în memoria marelui Iorga, la Cracovia să se înalţe un monument care să cinstească fapta şi numele istoricului. Acelaşi mesaj îl reiau şi azi, în ajunul Zilei Naţionale a României, în forul celui de al XIX-lea Congres al Spiritualităţii Româneşti de la Alba Iulia.*

Nimeni dintre cei care ar fi trebuit să audă  n-au auzit. Nici până la cel mai înalt nivel nu se ştie nimic din textul prezentat aici. Cât au putut, cei îndrituiţi mai degrabă s-au ploconit pe lângă polonezi; au făcut numai schimburi reciproce de ordine şi medalii, iar, pe teme esenţiale, de făcut nu s-a făcut nimic. Până când?  (Nicolae MAREŞ)

* Alocuţiune rostită la Alba Iulia la 30 noiembrie 2015, adusă la zi în 2018.