150 DE ANI DE LA NAŞTEREA MARELUI CĂRTURAR NICOLAE IORGA

Cel mai mare filopolonez român – uitat definitiv în Polonia (I)

Încă din fragedă tinereţe, Nicolae Iorga a cunoscut istoria zbuciumată a poporului polonez. A învăţat ce înseamnă Polonia direct de  la un emigrant polonez, care, de teama ohranei ţariste, îşi părăsise ţara după insurecţia de la 1863, stabilindu-se în România, la Botoşani. Îl chema Tokarski şi i-a fost profesor de istorie, franceză şi latină copilandrului Nicolae Iorga

Istoricul de factură europeană a fost marcat întreaga viaţă de primul său dascăl, de  polonezul patriot amintit mai sus: un om onest şi devotat profesiei sale. Prin anii 30, cărturarul şi istoricul neamului a povestit cu mare căldură, în limba polonă, într-un eseu al său, de „acel om, care a trăit zeci de ani în societatea noastră, răspândind darurile cunoştinţelor şi bunătăţii sale, acestea păstrându-se neşterse  în inimile câtorva generaţii”.

Iorga a lăsat însemnări memorabile şi despre alţi polonezi – despre graficianul Piekarski, despre Sienkiewicz, despre pictorul Smigelski, despre Jozef Pilsudski etc – în presă şi în volumul de referinţă Oameni cari au fost. Polonezii n-au scris despre compatriotul lor cu sincera cordialitate cu care a făcut-o Iorga.  (Nicolae Mareş, Iorga despre Polonia şi cultura polonă, în Dacia literară, ianuarie 2011, pp. 59-64;  Nicolae Iorga, Oameni care au fost, Editura Minerva, BPT nr. 365, vol I, p. 221; idem Mihai Mitu, Romano-Polonica I, Bucureşti, 2007, p. 168)

Încercând să aflu despre episodul dascălului de istorie al lui Iorga am făcut un sondaj printre istorici de vază, ca să constat că nimeni, absolut nimeni nu mai ştie nimic despre întâmplarea juvenilă care l-a marcat toată viaţa. 

De un secol nicio instituţie poloneză nu-l mai omagiază pe Iorga

Nici cei mai de seamă istorici din cele două ţări, nici instituţii fanion nu mai conştientizează cât de important a fost acest lucru pentru formarea lui Iorga, pentru ceea ce a însemnat marele cărturar şi om de stat în relaţiile bilaterale.

E trist să constatăm că timp de un secol nicio instituţie din Republica Polonă nu l-a mai omagiat pe Iorga, aşa cum s-ar cuveni. Cred că vălenarul, care a scris mii de pagini despre Istoria Poloniei şi despre polonezi, se întoarce în mormânt. Aceasta este recunoştinţa la unele popoare!  

Mai mult, întreaga familie a lui Iorga s-a simţit puternic ataşată de polonezi, de vreme ce  istoricul aminteşte şi de alte episoade, de  Greczynski şi Dobrowolski, ale căror nume mama i le spusese, arătându-i şi fotografiile acestora, înserate într-un album, păstrat cu pietate, într-un cufăr vechi; de asemenea, tatăl său era tratat de un medic vistulan.

N-a uitat, demnitarul de seamă al ţării, în rang de prim-ministru, care devenise între timp marele Nicolae Iorga, de dulciurile din copilărie văzute în cofetăriile poloneze. „Îmi amintesc perfect că erau două asemenea localuri, iar pe proprietarul lor îl chema Wojtynowicz. Aş mai adăuga, la cele de mai sus, că mama mea a crescut la Iaşi în pensionul condus de sora Wiwicka; una din rudele ei a terminat şcoala la Lemberg /Lwow/, iar verişoarele acesteia au păstrat relaţii apropiate cu doamna Majewska, învăţătoarea”.

Nicolae Iorga împreună cu viitorul ministru de externe Take Ionescu au fost printre primii demnitari români care au amintit în Parlamentul Românei, spre sfârşitul lui decembrie 1915, în timpul dezbaterilor în jurul primului mesaj al Tronului, adresat naţiunii de Regele Ferdinand, că: în viitor Polonia trebuie să renască în fruntariile ei istorice, deoarece  o ţară care a dat lumii pe Chopin nu poate lipsi de pe harta lumii.

La Varşovia, unde întronat ca rege era ţarul Nicolae, era interzis a se aminti despre aşa ceva, Siberia era încă aproape, şi nicăieri în lume, la un asemenea nivel, nu se emiteau păreri atât de articulate.

Azi şi autorităţile româneşti şi cele poloneze sunt surde. Nu ştiu, n-au auzit de aşa ceva. Poate trâmbiţatul Centenar le va trezi!

Steagul polon, cel păzit cu sfinţenie în România, proslăvit de Iorga, atunci când Polonia era ştearsă de pe hartă

Urbi et orbi (re)amintesc că la începutul secolului XX,  istoricul şi publicistul Iorga avea să scrie în Neamul Românesc unul dintre  cele mai frumoase imnuri la adresa steagului polonez şi a bărbăţiei poloneze în luptele ce se duceau: „La Galaţi s-a ridicat steagul polon, scrie Iorga, al vulturului alb care a biruit de  atâtea ori crucea de pradă a Teutonilor şi a păzit Răsăritul întreg – şi cel rusesc şi cel românesc – de cucerirea germană. El a fâlfâit mândru şi liber, aclamat cu entuziasm de nobilii soldaţi în arme cu ochii plini de  lacrimi la vedenia ţării lor ieşite din mormânt. Şi a găsit de la început un tovarăş în steagul României, care şi el s-a zbătut şi zbate încă pe atâtea câmpuri de mucenicie ale poporului înfăţişat de dânsul. Unul lângă altul în frăţească apropiere, ele ne-au anunţat nouă o garanţie de viitor pentru poporul nostru chinuit şi sacrificat: un vecin de care ne leagă atâtea tradiţii mai vechi, pe lângă elemente esenţiale în sufletul însuşi al acestor două naţiuni, de o gingaşă simţire, de o pornire devotată către ideal, de un adânc despreţ faţă de sila copleşitoare a materiei brute.

Acest steag polon noi îl cunoaştem. El a fost multă vreme ascuns în casele noastre, atunci când, la capătul unei revoluţii nenorocite, el era urmărit împreună cu ultimele rămăşiţe sângerate ale apărătorilor săi, cărora noi li-am deschis larg, cu tot riscul nostru, ce nu era  mic, porţile unei frăţeşti ospitalităţi. Între patru păreţi româneşti a stat el, păzit cu sfinţenie pentru ziua cea mare care trebuia să vie, şi o ştiu Polonii cari în muzeul din Sviţera au între chipurile luptătorilor şi martirilor lor şi chipul ocrotitor desinteresat al lui Cuza-Vodă”. (Nicolae Mareş, Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor, Opera Omnia – Cartea de istorie, TipoMoldova, Iaşi, 2016, p. 278)

Nu s-a scris nicăieri în lume în asemenea perioade de restrişte pentru cele două ţări un asemenea articol, cu atâta încărcătură emoţională. A pomenit cineva în Polonia de acest gest?

După Primul Război Mondial, Nicolae Iorga devine unul dintre partizanii strângerii raporturilor de conlucrare şi prietenie dintre România şi Polonia în plan militar, economic şi cultural. Învăţatul român, fostul cărturar şi academician, a fost cel care a militat pentru înfiinţarea Lectoratului de limbă română la Cracovia, unde îi va trimite în calitate de lectori universitari pe doi dintre cei mai promiţători istorici români din tânăra generaţie: P. P. Panaitescu şi Grigore Nandriş. Pentru aportul său în direcţia strângerii relaţiilor bilaterale, pentru contribuţiile ştiinţifice aduse la cunoaşterea istoriei universale şi a Poloniei, autorităţile ştiinţifice din vechea urbe îl vor alege, în 1923, membru al Academiei de Ştiinţe de la Cracovia. În anul următor va efectua o vizită oficială în Polonia, prilej de a i se încredinţa înaltul titlu şi de a prezenta la rându-i, la Universitatea Jagiellonă, trei conferinţe: despre artişti italieni în România şi Polonia, despre Eminescu (prima conferinţă despre marele poet român pe care istoricul literar o prezintă peste graniţă) şi despre valorile turistice şi culturale ale României. Peste un an, în 1925, va publica însemnările sale despre voiajul făcut la Lwów, Varşovia, Vilnius (unde i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa), la Poznań şi la Cracovia, cu titlul: Note polone, tipărit în cunoscuta colecţie Biblioteca pentru toţi.

Problematica poloneză a fost tot  timpul prezentă în paginile Neamului Românesc, cele patru vizite efectuate de Mareşalul Pilsudski fiind amplu descrise şi comentate (un ziarist de marcă l-a însoţit). Ziarul va apărea  în doliu în mai 1935, la moartea marelui Erou şi făuritor al Poloniei Mari. O lucrare de doctorat s-ar putea scrie despre modul în care această publicaţie – condusă de Iorga – a oglindit Polonia şi realităţile poloneze! Istoricii polonezi n-au timp de aşa ceva. Se ocupă de Boia şi în a denigra mai tot ceea ce-i românesc. (Va urma)

* Alocuţiune rostită la Alba Iulia la 30 noiembrie 2015, adusă la zi în 2018.