15 ianuarie – Ziua Culturii Române – Ziua lui Mihai Eminescu

Cultura română îl omagiază pe Mihai Eminescu

Tudor ARGHEZI:  „A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fi descuiat cu cheile străine, poezia aparţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neînchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit? Câteva reflexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…”(înregistrare realizată la Radiodifuziune în 1955)

Emil Cioran: „Eminescu este sursa României. România poate să facă toate prostiile, şi Eminescu le compensează”; „ÎNTREAGA mea gândire vine din Rugăciunea unui dac”; „Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne-a vărsat-o în suflet”; „Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos?”; „Ruga eminesciană, după mine, cea mai clarvăzătoare şi mai crudă din câte au fost scrise”.

Marin Sorescu: „Dacă s-ar putea închipui şi un obiect pe masa tăcerii lui Brâncuşi, un obiect care să fie în acelaşi timp şi ou şi pasăre măiastră şi cocoş, năzdrăvan şi coloană – furcă de tors infinitul – acest obiect n-ar putea fi decât o carte: Poesii de Mihai Eminescu.”

Octavian Goga: „E cel dintâi român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până la glezne în pământul strămoşesc.”

Lucian Blaga: „Toţi românii anonimi care de-a lungul secolelor noastre primordiale au creat în limba românească au colaborat la poezia lui Eminescu.”

George Călinescu: „Prin Eminescu şi scrisul său pedagogic avem cea mai înaintată viziune de ridicare a învăţământului rural înainte de Spiru Haret.”; „Eminescu este cel mai tradiţional poet, absorbind toate elementele, şi cele mai mărunte, ale literaturii antecedente.”

Mircea Eliade: „El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român. Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.”; „Dacă poporul român dispare şi rămâne o carte a lui Mihai Eminescu, lumea va şti cine au fost românii.”; „Eminescu era prea conştient de geniul său şi de mediocritatea contemporanilor, ca să lupte, cum se spune, pentru izbândirea operei sale literare.”

Nicolae Iorga: „Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.”; „Eminescu este un simbol de credinţă tare în neam şi în menirea lui, un aspru supraveghetor moral, un intransigent absolut, un conducător sigur.”; „Eminescu reprezintă ceva unic în dezvoltarea literaturii noastre şi ORICĂREI alte literaturi.”

Nichita Stănescu: „Eminescu? E foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţia nenăscuţilor. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat…; „Noi l-am respirat pe Eminescu însuşi.”; „Cu ce altceva ar fi putut să fie împuşcat Mihai Eminescu decât cu gloanţe de diamant cât oul de mari? Ar mai fi putut să fie împuşcat cu ceva – cu însăşi starea sublimului!”

Eugen Barbu: „A fost dat neamului nostru să ivească în lume o frunte genială de prin luncile Ipoteştilor, un om al zodiilor si al presimţirilor astrale, vizionar şi profet, făuritor de limbă şi măiestru glas al poeziei.”

Grigore Vieru: „În mare taină mi-a căzut în mâini un volum cu publicistica lui Eminescu. De atunci spun mereu că este manualul meu fundamental de istorie.”

Ştefan Augustin Doinaş: „Eminescu a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic.”

Mihail Sadoveanu: „Dacă ar fi să regret că nu am venit mai devreme pe lume, aş face-o doar pentru că nu am apucat să-i cunosc pe cei doi români în care Dumnezeu a turnat har din belşug: autorul Luceafărului, Eminescu, şi pe cel al Baladei pentru vioară, Porumbescu.”

Ion Luca Caragiale: „Eminescu? Era o frumuseţe! o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană.”

Constantin Rădulescu-Motru: „Eminescu este pentru noi ceea ce este Goethe pentru germani; Shakespeare pentru englezi; Dante pentru italieni. El este geniul, în care s-au întâlnit, deopotrivă de ridicate, puterea de invenţiune cu aceea de reflecţiune critică. În poezia şi proza lui, simţi-rile cele mai caracteristice ale vieţii noastre naţionale şi-au găsit o expresiune artistică şi nepieritoare. El este maestrul care a ştiut alege metalul pur şi nobil din minereul brut al sufletului nostru.”

Garabet Ibrăileanu: „Mihai Eminescu a fost o anticipaţie. O apariţie aproape inexplicabilă. Un meteor căzut aici, printre noi, din alte lumi. A fost prea mare pentru vremea când a apărut, pentru cultura acelei epoci, vreau să spun, pentru cei care au voit să-i perceapă integral psihologia, viaţa, opera.”

D.D. Roşca: „Este sigur că condiţiile exterioare de viaţă au intensificat anumite culori ale viziunii eminesciene. Dar de când a creat sărăcia genii şi talente? Dacă ar fi aşa, ar fi trebuit să nu mai putem trăi în România de genii şi de talente… S-ar putea spune cu mai multă dreptate, cred, că, dimpotrivă, dacă Eminescu n-ar fi fost atât de sărac încât să fie nevoit să-şi risipească viaţa în ocupaţii pe care le-ar fi putut avea în locu-i mii de compatrioţi ai lui, rodul geniului său, născut şi nu făcut, ar fi fost desigur şi mai îmbelşugat decât este.”

Tudor Vianu: „Printr-un neaşteptat dar al soartei, în timp ce poezia română câştigă în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza narativă şi teatrul ating acelaşi nivel în Ion Luca Caragiale, un scriitor pe care îl înrudeşte cu emulul său în lirică aceeaşi perfecţiune a conştiinţei artistice, acelaşi cult al cuvântului românesc pe care îl înzestrează cu noi şi mari puteri expresive.”

Gala Galaction: „Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe.”

Augustin Z. N. Pop:  

„Cred în Eminescu ca în soare
În magia frumosului
Şi în veşnicia neamului românesc.”