145 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuşi

Cel mai mare sculptor român, părintele sculpturii moderne, cum a mai fost numit, şi una dintre cele mai importante figuri artistice ale secolului XX – acesta ar fi numele sinonim cu cel al lui Constantin Brâncuşi, românul care şi-a iubit ţara dincolo de moarte. A fost ales postum membru al Academiei Române. Francezii şi americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunţându-l după regulile de pronunţare ale limbii franceze.

Aşa e arta: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa, Gorj, sat în care oamenii îşi asigurau traiul din cioplitul lemnului, Constantin era al şaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuşi şi Maria Brâncuşi. Prima clasă primară a făcut-o la Peştişani, apoi a continuat şcoala la Brădiceni. În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, îşi face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. El este înscris apoi, cu bursă, la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova (1894 – 1898). Vine la Bucureşti unde absolvă Şcoala de Belle Arte, în 1902. Obţine premii cu diverse sculpturi. În 1903 primeşte prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar; bustul reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuşi să plătească drumul până la Paris. Înfuriat de inabilitatea consiliului de recepţie de a înţelege sculptura, Brâncuşi pleacă fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franţa, decizând să parcurgă drumul către Paris pe jos. Drumul din Bucureşti spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobiţa, unde şi-a luat rămas bun de la mama sa.

Şi-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. Din Viena a plecat, în 1904, spre München, dar, după şase luni, o porneşte pe jos prin Bavaria şi Elveţia şi până la Langres, în Franţa. Ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul. În 1905 reuşeşte la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié, până în 1906 când, atingând limita de vârstă, părăseşte şcoala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: Rien ne pousse a l’ombre des grands arbres (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

Constantin Brâncuşi a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează, în 1907, prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului, parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar, ce va fi expusă în Cimitirul Dumbrava de la Buzău. În 1909 revine, pentru scurt timp, în România şi participă la Expoziţia oficială de pictură, sculptură şi arhitectură. Până în 1914, participă cu regularitate la expoziţii colective din Paris şi Bucureşti, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnişoara Pogany. În 1914, Brâncuşi deschide prima expoziţie în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzaţie. Colecţionarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi. În acelaşi an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret, comandat cu un an înainte. Brâncuşi va păstra lucrarea în atelier şi o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care Cariatide şi Fiul risipitor. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziţie internaţională a grupării „Contemporanul” din Bucureşti. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziţie personală a sa. Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuşi se desfăşoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul  Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului, precum şi sculpturile în lemn datează din această perioadă. În acelaşi timp, Brâncuşi participă la cele mai importante expoziţii colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franţa, Elveţia, Olanda şi Anglia.

Activitatea cotidiană a lui Brâncuşi de-a lungul celor patruzeci de ani de după 1916 se restrânge în atelierul sau din Impasse Ronsin. Chiar şi adresa sugerează că se contopise cu natura, într-un colţ al acesteia, făcându-i-se un portret-descriere în 1927 – „un om care a pătruns esenţa lucrurilor, un egal printre pietre, arbori, oameni, fiare şi plante, niciodată mai presus sau departe de ele”. Îmbrăcat permanent în alb şi încălţat cu saboţi de lemn, Brâncuşi şi-a creat o atmosferă tipic tradiţional românească în inima Parisului. Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuşi, lăsate prin testament moştenire României, dar acceptate cu bucurie de Franţa, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuşi după moartea sculptorului. În România, în epoca realismului socialist, Brâncuşi a fost contestat ca unul din reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit. Totuşi, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din Bucureşti, s-a deschis prima expoziţie personală Brâncuşi din Europa. Abia în 1964 Brâncuşi a fost redescoperit în România ca un geniu naţional şi, în consecinţă, Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, cu Coloana (recunoştinţei) fără sfârşit, Masa tăcerii şi Poarta sărutului, a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac şi fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat. (Istoria s-a cam repetat şi după 1989. Acum există un proiect din 2020 privind „intervenţia de urgenţă asupra componentelor artistice din piatră din cadrul Ansamblului monumental Calea Eroilor”)

La moartea sa, în 1957, statul român a refuzat să primească moştenirea lăsată de Brâncuşi – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente. Atelierul lui Brâncuşi a revenit statului francez.

Au apărut în toate părţile lumii peste 50 de cărţi şi monografii şi mii de articole şi studii despre Constantin Brâncuşi, determinând în mod decisiv locul lui ca artist genial şi chiar ca unul dintre cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor (Jean Cassou).

Ce au spus şi mai spun încă personalităţi culturale ale lumii despre marele sculptor:

• Brâncuşi a fost acela care a eliberat sculptura de tot ceea ce era de prisos şi ne-a redat conştiinţa formei pure. Pentru a atinge acest ţel, Brâncuşi s-a concentrat asupra formelor simple şi directe. Opera lui Brâncuşi, în afară de valoarea ei proprie, are o importanţă istorică în dezvoltarea sculpturii moderne. (Henry Moore)

• În virtutea vocaţiei sale copleşitoare, el se împotriveşte învăţăturilor maeştrilor săi, cu toate că unul dintre aceştia fusese cel mai de seamă dintre toţi, marele Rodin, şi se reîntoarce, aprig şi netulburat, la originile sale. Adică la natură, la natura sa primordială care i-a încredinţat secretele. Căci aceste origini sunt de natură cosmogonică, sunt originile creării lumii. (Jean Cassou)

• Unda uriaşă a artei lumii a găsit o expresie nouă, expresia Brâncuşi. (Tudor Arghezi)

• Conştiinţa primitivului a pătruns în curentul general al sculpturii moderne prin intermediul lui Brâncuşi. (Robert Goldwater)

• În diferite chipuri şi în măsură diferită, exotismul, negrismul, arhaismul îi fascinară în primii ani ai secolului pe artiştii din toate culturile Europei: de la Picasso la Léger, de la Lipechitz la Laurens, de la Barlach la Martini, de la Modigliani la Brâncuşi… Pentru Brâncuşi, în particular, descoperirea «primitivului» a coincis cu descoperirea propriei personalităţi, îngăduindu-i să deschidă o cale nouă în sculptura contemporană. (Mario de Micheli)

• Ar însemna să definim în mod negativ arta lui Brâncuşi, dacă am spune că nu seamănă cu vreo alta. Brâncuşi se situează într-un loc care-i este propriu, între doi poli, între arta cea mai primitivă şi arta modernă cea mai extremă. (Paul Morand)

• De fapt, tind să gândesc mai mult în termenii unui artist ca acesta. El a avut o influenţă mai mare asupra operei mele decât majoritatea arhitecţilor. De fapt, cineva a sugerat că unul din zgârie-norii mei, care a câştigat o competiţie în New York, seamănă cu o sculptură de Brâncuşi. (Frank Gehry)

• Nu vom şti niciodată în ce univers ima-ginar se mişca Brâncuşi în timpul îndelungului său efort de a polişa, dar această intimitate prelungită cu piatra, încuraja, fără îndoială, «reveriile materiei», strălucit analizate de G. Bachelard. Era un fel de imersiune într-o lume a profunzimilor în care piatra, „materia” prin excelenţă se re-vela misterioasă întrucât încorpora sacralitatea, forţa, întâmplarea. (Mircea Eliade)

• În opera lui C. Brâncuşi se relevă câteva trăsături şi dominante mitice care emerg din mitologia română, în expresia ei locală. E vorba de mitologia satului gorjean, în speţă de mitologia plaiurilor Hobiţei din jurul satului natal. (Romulus Vulcănescu)

• Influenţele ţărăneşti sunt pertinente pentru un mic număr de lucrări ale lui Brâncuşi. Coloana fără sfârşit face parte din acestea. (Sidney Geist)

• Înţelesurile artei lui Brâncuşi implică o problemă fundamentală a culturii moderne: felul cum s-a împlinit aspiraţia la totalitate într-o lume în care multe direcţii artistice insistau asupra efemerului şi fragilului, a accidentalului şi iluzoriului. (Dan Grigorescu)

Ce a spus Brâncuşi despre artă şi artişti:

• Artistul este cel ce iubeşte lucrurile pentru ceea ce sunt, nu pentru a şi le băga în buzunar. 

• Nu căutaţi formule obscure sau mistere. Eu vă dau bucurie curată. 

• În artă ceea ce contează este bucuria. Nu e nevoie să înţelegi. Eşti fericit că vezi? Ajunge. 

• Eu vă vorbesc numai despre acea sculptură care posedă viaţa ei proprie; iar nu despre una care ar avea vreo formă asemănătoare vieţii. De altfel, întotdeauna: teoriile simple şi pure sunt eşantioane fără de valoare; numai acţiunea contează.

• Nu există artişti, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze în bucurie, să cânte asemeni păsărilor. De îndată ce apare artistul, arta dispare. 

• În artă nu trebuie căutată naivitatea. Nu naivitate vedem în arta primitivă, ci forţă şi voinţă. Cu cât este mai mare şi mai puternică voinţa, cu atât mai mult ne apare naivitatea, dar nu este naivitate. Este marea voinţă care merge sau care iese de la sine fără să fie convertită sau împiedicată de nimic. Este frumosul care se naşte ca o plantă şi se dezvoltă conform destinului său.

• Pentru a face artă liberă şi universală, trebuie să fii Dumnezeu ca să creezi, rege ca să comanzi şi sclav ca să execuţi. 

• Arta se naşte intuitiv, fără raţiune preconcepută, căci ea este raţiunea însăşi care nu poate fi explicată a priori. 

• Săpând necontenit fântâni interioare, am dat de izvorul vieţii fără de moarte şi al tinereţii fără bătrâneţe. Aşa e arta: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

(Din volumul  Aşa grăit-a Brâncuşi, Sorana Georgescu-Gorjan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2012. Centrul Brancusi.ro)