105 ani – România Mare

Acum 105 ani, pe 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei adopta, la Cernăuţi, moţiunea unirii Bucovinei cu Regatul României: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Pentru Bucovina de Nord „vecia” a fost cam scurtă!
De altfel, noi, românii, părem să avem o relaţie specială cu timpul! Sau timpul cu noi. Este foarte elastic. Deşi este strict la început, se dilată şi se comprimă pe parcursul istoriei, să nu deranjeze interese geopolitice, susceptibilităţi megieşe şi alte tratate subiective, parteneriate favorabile mai ales partenerilor. Dar în istoria noastră există ferestre de lumină asupra cărora cred că ar trebui să întârziem, dar nu singuri, ci împreună cu fiii, fiicele şi nepoţii noştri. O astfel de fereastră este anul 1918, în pofida unor mari greutăţi, război, sărăcie, foamete, boli, epidemii. Era Primul Război Mondial, la care România a fost, pe rând, combatantă, în stare de armistiţiu, necombatantă, combatantă. Clasa politică a fost divizată, armata dotată necorespunzător…
Şi totuşi au existat oameni, patrioţi, care au gândit mai departe de ziua în care trăiau, care i-au impus timpului să nu mai aibă răbdare. Astfel, pe 27 martie / 9 aprilie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu Regatul României. A fost prima provincie care s-a reunit cu România pentru a forma România Mare. Tot pentru vecie. Numai că „vecia” s-a sfârşit la 28 iunie 1940, când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza Pactului secret „Ribbentrop-Molotov”.
Basarabia, Bucovina, iar la 1 decembrie 1918 se înfăptuia şi unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi a Maramureşului cu Regatul României. România Mare.
Anul 1918, an de răscruce, an temelie pentru istoria viitoare a României, istorie grea, marcată de evenimente parcă niciodată dictate de noi. Poate timpul…
În anul 1983 am avut privilegiul să mai întâlnesc oameni prezenţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Erau tineri atunci şi sigur aveau „foc” în privire şi în inimă. După 65 de ani ardeau la fel. Poveştile lor în cuvinte simple m-au emoţionat. Nu au uitat nimic, nici cântecele patriotice, nici cocardele tricolore, nici steagurile româneşti scoase din ascunzişuri, nici frigul, nici jandarmii, nici bucuria împărtăşită de majoritatea locuitorilor, indiferent de etnie, nici speranţa, nici descătuşarea. Cum nu au uitat nici ce a urmat.
Alte evenimente, alte interese, alte trădări au înfrânt uneori dorinţa şi voinţa românilor. Dar timpul, timpul are totuşi răbdare cu noi. Vom fi uniţi!
De 33 de ani, pe 1 decembrie, sărbătorim „Ziua Naţională a României”. La mulţi ani, România! (Mioara VERGU-IORDACHE)