Prostia agresivă

O specie blamabilă bântuie micile ecrane! Prostul agresiv. Prostu’ dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul! – spune o vorbă românească. Este posibil să fie însă o fudulie tăcută, îmbufnată, care să nu deranjeze pe nimeni. Ce te faci însă cu prostul agresiv, care vrea să iasă, apelez tot la o vorbă din popor, ca păduchele în frunte. Care se descoperă a fi buricul pământului. Care crede că fără el nu răsare soarele. Că lumea stă în loc aşteptând să-şi declame el supremele ordine de zi. Că dacă el nu se rosteşte, răstit şi zbuciumat, omenirea, săraca, rămâne în beznă.
Prostul agresiv ignora faptul că nu-l bagi în seamă. Refuză să vadă, sau poate chiar nu vede, că nu face decât umbră pământului, că vorbele lui se prăbuşesc în neantul din care au venit. Că lumea nu se încurcă cu el, îl ascultă fără a-l auzi, fără a se sinchisi de starea lui de spirit. Un moment de neatenţie, însă, şi-ţi intră pe fereastra sufletului, murdărind binele tău cu zgura prostiei lui. Şi-ncepe să dea din mâini, din picioare, să facă spume la gură, să-ţi bage degetele-n ochi, să te tragă de urechi, să te-nghiontească, să te oblige să-ţi întorci faţa către el. El nu vorbeşte, el dă ordine, nu admite că altcineva, din jurul său, are voie să mai gândească. Tot ce face el are atingere de geniu, de supradotat. Nu greşeşte niciodată. Numai alţii greşesc. Alţii dau în gropi. El ştie calea cea dreaptă şi cea mai bună. El are mereu judecata limpede, revelaţii capitale. Trebuie să te împaci cu existenţa lui, să-l accepţi ca pe o fatalitate. Nu există altă soluţie decât aceea de a ceda. De a te da la o parte din faţa tăvălugului. Sunt şi cazuri fericite când se prăbuşeşte în prăpastia minţii lui. Dar mai multe sunt situaţiile nefericite …
Unde-întâlneşti pe prostu’ agresiv? Unde nu-ţi trece prin minte. Uneori în chiar interiorul tău. Altele n-o fi având, însă are putere de penetrare mai ceva decât o armă ultra sofisticată. Este o armă mortală. Moarte lentă, chinuitoare, sâcâitoare. Şi trage din toate poziţiile. Dacă nu iei aminte, dacă nu te fereşti, te poţi vedea dincolo, până să-ţi dai obştescul sfârşit.
Mă gândesc, spre protecţie, cum ar fi dacă i-am lăsa pe ei, doar pe ei, să facă toată treaba acestei lumi. Am fi, măcar, mai liniştiţi?! Numai că prostul agresiv nu se coboară până acolo încât să şi muncească. El vorbeşte, el dă indicaţii. El are altă treabă. Neşte treburi, mă-nţelegi!
Aşadar, cât mai e vreme, cât încă mai putem, să identificăm prostul agresiv şi să-i dăm cu tifla acolo unde-l doare mai tare: la mediatizare. Nepromovat, ignorat, este mai puţin periculos. (Mioara VERGU – IORDACHE)